În 14 martie 2000, inginerul român Ion Cazacu, imigrat în Italia fără permis de şedere, se revoltă faţă de patronul, un întreprinzător din Gallarate (Varese) care îl angajase la negru ca faianţar. A cerit să fie pus în regulă. Cearta se încheie tragic: patronul îi dă foc lui Ion, care moare după o lună de agonie atroce. A lăsat în urmă o soţie şi o fiică. Au trecut 15 ani, patronul a fost condamnat, dar de justiţie nu poate fi vorba.
În cartea “Un om ars de viu”, Dario Fo, laureat al premiului Nobel pentru literatură,spune împreună cu Florina Cazacu, rămasă orfană de tată, povestea lui Ion Cazacu; în dialogul publicat de editura Chiarelettere se vorbeşte de nedreptate, abuzuri şi mafie în “jungla sectorului lombard al construcţiilor”.
“De această infamie ruşinoasă noi, spectatori deseori indiferenţi, suntem întru totul vinovaţi”, spune Dario Fo. “Nu am făcut altceva decât să încerc să mă comport aşa cum m-a învăţat întotdeauna tatăl meu. Nu te da bătută niciodată, nu asista nemişcată la nedreptăţi în timp ce câţiva oameni nemiloşi ne tratează ca pe nişte sclavi”, spune Florina.
În cartea-dialog “Un om ars de viu” se spune povestea care se repetă, povestea abuzurilor din lumea muncitorilor; cazul central şi emblematic a lui Ion este numai vârful unei piramide a violenţei care afectează foarte mulţi lucrători: doi muncitori kosovari din Marche au fost ucişi de un întreprinzător local pentru că pretindeau respectarea contractului de muncă, şiînsuşi Cazacu este victimă a violenţei.
O carte care cere dreptate şi adevăr, prin intermediul vocii tenace a Florinei, pentru a se pune capăt “junglei abuzurilor” din Lombardia construcţiilor, controlată de mafii, victimă a fraudelor fiscale şi fără oprelişti (sau aproape) impuse de politică. Iată un extras din această carte, publicat de site-ul ilLibrario.it
O armată de noi sclavi
(…) Câţi sunt muncitorii, proveniţi din Est şi din Africa, care au căzut victime ale acestor exploatatori nemiloşi de la începutul acestui secol în Italia? Nici nu-ţi vine să crezi: sunt circa 1.400. Deseori, acestor muncitori nu numai că nu le-au fost plătite contribuţiile, nu le-a fost plătit nici salariul. Se ştie bine că prin acest act nedemn se ajungea să nu se verse milioane de euro, care bineînţeles deveneau prada principală a acestor escroci. Cum puteau aceştia să nu plătească salariul muncitorilor luni la rând? E simplu, prin şantaj, şi deseori prin violenţă.
În faţa cererilor de achitare a salariilor datorate se începea cu amânarea plăţii din lipsă temporară de lichidităţi. Însă când solicitanţii cereau plata restanţelor, întrucât erau în situaţia de a nu-şi putea întreţine familiile şi plăti datoriile, deseori la cămătari, iată că se ajungea, din partea angajatorilor, la ameninţări, care constau în denunţarea muncitorilor pentru lipsa permisului de şedere.
Şi, dacă aceştia insistau, iată că denunţul, întotdeauna anonim, în care se insinua chiar şi că lucrătorul era parte a unui grup de spărgători, ajungea în mod punctual la poliţie, care proceda la arestare şi la repatrierea forţată a ghinionistului clandestin.
De ce ne-am ocupat încă din introducerea acestui text să denunţăm o situaţie atât de dramatică şi nedemnă, care se perpetuează de ani de zile în Italia? În special din motivul că pentru această infamie ruşinoasă, noi, spectatori deseori indiferenţi, suntem întru totul vinovaţi.
Fără memorie
Deseori, în ultima vreme, m-am trezit spunând, unor persoane bine cunoscute ale lumii culturale, câteva detalii ale unui fapt întâmplat acum 15 ani; o întâmplare de o violenţă nemaiauzită, care a răvăşit întreaga Italia. Ei bine, de necrezut, nimeni sau aproape nimeni nu-şi amintea de acel fapt oribil. E adevărat: nu suntem numai un popor dezinformat ci şi lipsit de memorie istorică. E ca şi cum creierele noastre, în vremuri diferite, ar fi fost introduse în maşina de spălat şi suspuse unui program de spălare totală.
Voltaire spunea că un popor care pierde conştienţa şi cunoaşterea propriului trecut, în special dacă este recent, este în mod clar un popor rătăcit, care nu mai ştie în ce direcţie să se îndrepte pentru a ieşi din inerţia în care continuă să alunece. Şi astfel simţim ca datorie civică obligaţia de a povesti aceste evenimente, de a face cronica diferitelor procese care au urmat şi a scoate în evidenţă diferitele etape pentru a ajunge la sentinţa finală care a răscolit în mod brutal dreptatea şi adevărul.
Florina este o frumoasă fată româncă cu corpul zvelt care se exprimă într-o italiană optimă. Trăieşte la periferia din Milano de cinci ani, acum fiind aproape cincisprezece ani de când patronul firmei de construcţii, Cosimo Iannece, pentru care tatăl său, Ion Cazacu, lucra, a vărsat pe acesta din urmă o sticlă cu benzină şi i-a dat foc, transformându-l într-o torţă umană. Aceste gest nebunesc se pare că a fost determinat de cererile insistente ale lui Cazacu, care pretindea să fie retribuit pentru munca sa.
În plus Cazacu, fiindcă împreună cu colegii săi deja aşezase faianţa înaintea termenului prevăzut, s-a gândit să se ducă pe un alt şantier, pe care mai lucraseră deja, şi să înceapă să realizeze o altă pavimentare. Dar, vai, din neatenţie şi-a lăsat celularul acasă, motiv pentru care Iannece nu reuşea să comunice cu el. În câteva cuvinte telefonul suna fără răspuns. Această tăcere l-a determinat pe Iannece să presupună că între muncitorii săi şi celălalt întreprinzător a intervenit o înţelegere care l-ar fi exclus complet.
Însă să revenim la tragicul episod al benzinei. Despre acea crimă s-a vorbit mult în toată Europa, dar în special la noi, în Italia şi în Lombardia, toată lumea a fost tulburată de atât de multă brutalitate. Florina a venit acasă la mine pentru a-mi cere ajutor. Tocmai sosise în Italia şi soţia mea Franca a făcut eforturi pentru ca chestura să-i prelungească permisul de şedere în ţara noastră pentru a grăbi împreună cu mama toate procedurile judiciare.Franca s-a dus personal să-l solicite pe chestorul din Milano, care a reuşit în câteva zile să rezolve problema. Florina îmi cerea în special să o ajut să povestească despre uciderea tatălui său în mod clar şi corect.
Din păcate, în modul în care multe ziare, radiouri şi televiziuni au relatat drama, existau multe neglijenţe şi inexactităţi care cu siguranţă nu serveau adevărului faptelor.Eu am acceptat să o ajut. Din păcate în acea vreme eram, împreună cu Franca, complet sufocat de cereri de intervenţii dintre cele mai diferite: spectacole pentru susţinerea de lupte sindicale şi ale studenţilor, proteste în fabrici şi universităţi, strângere de fonduri pentru acţiuni de solidaritate pentru nevoiaşi…
Am fost obligaţi să amânăm de la lună la lună. În sfârşit astăzi sunt cu Florina să fac un fel de dare de seamă şi să-i pun întrebări una după alta privind evoluţia reală a faptelor.Iată dialogul nostru…
gazetaromaneasca.com