INTERVIU: „Pentru un copil, poveștile sunt un manual de întrebuințare a lumii.” – Victoria Pătrașcu


rumpelstilkin-1503438_640

Povestea Victoriei Pătrașcu, povestitoarea pentru copii care a ajuns din Rahova la The Guardian.

Reporter: Ce este un copil, ce este o poveste pentru el?

Victoria Pătrașcu: Un copil este o ființă complexă și are multe aspecte. Asta ca să-ți răspund în stilul tău. Altfel, e un om ca toți oamenii. Ce sunt poveștile pentru el? Poate manuale de întrebuințare a lumii.

Rep.: Care sunt libertățile creative? Dar restricțiile?

V.P.: Asta-i o întrebare pentru care nu-mi ajunge un interviu ca să-ți dau răspunsul. Termenul de „literatură pentru copii” te atrage într-o capcană. Sunt locuri pe lumea asta în care linia care desparte literatura pentru copii de literatura pentru adulți a devenit foarte subțire. Există cărţi bune sau proaste. Atât. Eu nu sunt chiar atât de radicală, dar cred că o carte bună o poţi citi la vârste diferite şi poți descoperi în ea alte înţelesuri la fiecare lectură. „Micul prinţ”, „Alice în Ţara Minunilor” sau „Vrăjitorul din Oz” sunt doar câteva exemple clasice. Aş adăuga cărţile lui Shaun Tan sau Kyo Maclear care abordează, la al doilea şi al treilea strat al lecturii, teme care ţin de abandon, furie, înstrăinare, alteritate. Sunt teme grave pe care mulţi nu le-ar vedea posibile în literatura pentru copii. Şi totuşi…

Cred că ai atâta libertate câtă îți propui să ai. Restricții? Există. Uneori sunt autoimpuse și vin din poveștile pe care ți le spui: nu voi fi înțeles, asta nu e o poveste care să meargă aici, personajele astea nu vor fi iubite. Alteori sunt independente de tine și țin de piața editorială din România. Cărțile ilustrate sunt cărți scumpe. Peste tot în lume. Editurile nu au, de multe ori, curajul să investească într-o carte care ar putea să iasă la un preț prea mare pentru o piață săracă. Așa că încep compromisurile. Alegi o hârtie mai proastă, un ilustrator mai puțin talentat, o copertă mai moale, ilustrații mai puține, o tipografie obscură. Sau nu renunți la nimic și aștepți ziua norocoasă în care să întâlnești un editor curajos și pasionat.

Rep.: Poate răni o poveste?

V.P.: Desigur, dar te și scoate din mormânt. Cel mai tare m-au rănit poveștile bune care s-au terminat. Am și acum spaime când citesc o carte bună. Spaima că se termină. Că vine momentul ăla când mai rămân vreo cincizeci de pagini de citit și eu am să o las, o să o iau din nou și o să ne jucăm așa până când ea se va sfârși și o să mă lase baltă. Singură și neconsolată.

Dacă te referi la subiectele grave din literatura pentru copii și dacă ele îi tulbură pe cititori, eu zic că este o falsă problemă. Oricum, azi, totul trece mai întâi de cenzura părinților sau a profesorilor. Așa că aproape nimic nu îi mai poate tulbura pe copii. Poveștile sunt corecte din punct de vedere politic. Scufița Roșie nu mai moare, lupul îi devine prieten, Spânul este reeducat și devine mâna dreaptă a lui Harap Alb și toată lumea se poartă frumos și politicos. Nu auzi decât scuze și pardon, iartă-mă și nu mai fac. Nu știu dacă este bine. Eu zic că e sănătos să fim din când în când tulburați, puși pe gânduri, să ni se mai nască și întrebări în cap. La Târgul de carte de la Bologna, în 2011, am asistat la o conferință despre literatura pentru copiii din zonele de război. Era ținută de o scriitoare israeliancă. Cum să mai scrii despre zâne și norișori roz unor copii care nu au acoperiș deasupra capului și și-au văzut părinții sau frații murind? Acești copii au nevoie de povești în care să se regăsească și, da, acele povești, inevitabil, vor vorbi despre lucruri grave.

Rep.: Cum ai ajuns în Guardian?

V.p.: Am avut pile :). Glumesc. Adevărul este că habar nu am. Dar nu mă miră. De ani buni, ilustratorii din România fac figură frumoasă. Sunt tineri, sunt talentați. Câțiva dintre ei au reușit să colaboreze și cu edituri de afară, alții se luptă pentru ca ilustrațiile lor să apară în cărți frumoase. Cristiana Radu, Livia Coloji, Oana Ispir, Vero Neacșu, Irina Dobrescu, Anca Smarandache, Mihaela Paraschivu sunt nume de care veți mai auzi în anii care vor veni.

Rep.: Ce faci în Rahova?

V.P.: În primul rând, trăiesc acolo. Mi se pare un cartier prietenos, vesel, cu o lume pestriță, cu o piață fabuloasă, cu oameni și locuri pitorești, cu mașini și căruțe, cu trezit în cântece de cerșetori, cu grătare între blocuri, cu vecini care cântă la pian Bach, dar și cu alții care-ți pun ultimele hituri ale lui Florin Salam sau melodii grecești aduse de prin vacanțe.

Apoi, tot în Rahova. mă duc la copiii din școli. Cărțile ajung mai greu aici. Iar scriitorii aproape deloc. Mi-am propus să scriu o istorie fantastică a Rahovei. Așa că am luat proiectul Povestăria și m-am dus cu el la copiii de la Școala 131. Ei au scos, cu puterea fanteziei lor, din anonimat niște străzi. Știm acum că Strada Trompetului poartă acest nume pentru că a fost cândva un băiat care a găsit niște elefanți pitici în canalizare. I-a învățat cum să cânte, a făcut o formație și au devenit faimoși. În cinstea lor, strada s-a numit Strada Trompetului.

În Rahova mă distrez și nu mă plictisesc niciodată.

Rep.: Fă-mi o istorie a poveștilor tale. Cu ce povești ai ajuns mare?

V.P.: „Vrajitorul din Oz” de L. Frank Baum este categoric cartea care mi-a luminat copilaria. O țin minte. Era o carte de format mare cu niște ilustratii senzationale ale lui Iacob Desideriu. Am citit-o de sute de ori. Am copiat toate desenele din ea. Închid ochii și văd turnul palatului lui Oz proiectat pe un cer întunecat cu nori roșietici. Dorothy și cei trei prieteni stau înghesuiți și-l așteaptă pe Oz. Mai văd maimuțele zburătoare și pe vrăjitoarea cea rea cum se topește atinsă de apa din găleata fetiței. Extraordinară carte! Minunate desene! Regret ca a disparut in mod misterios după ce m-am mutat de la Vâlcea.

Dar au mai fost și alte carti. „Isprăvile lui Ciopârțilă” de Tiberiu Utan a fost citită de bunică-mea de atâtea ori încât o știam pe de rost și eu și fratele meu. Ne amuzam recitând în cor. Seria cu Luna Betiluna si Dora Minodora a fost cea pe care am învățat să citesc. Tot atunci am aflat cu uimire că poți să citești în gând. Eu credeam că poți citi doar cu voce tare. Și acum mi se pare ceva vrăjitoresc cum se nasc cuvintele scrise în cap. E un mister pe care încă nu l-am dezlegat. Am mai avut o carte, „Vântul din lună”, cumpărată de la anticariat, din care lipsea finalul. M-a obsedat ani de zile faptul ca n-am aflat dacă Dina și Lina l-au eliberat pe tatăl lor, maiorul Tinefrâu din Bombardia. M-am linistit abia anul trecut când am găsit cartea pe Amazon și, după treizeci de ani, tensiunea a luat sfârsit. Cu ocazia asta am aflat că am inventat, în anii care s-au scurs, cel puțin trei finaluri mai bune.

„Cipi, acest pitic urias” si „O poveste cu un hobbit”, iar mai tarziu „Singur pe lume”, pe care am citit-o de douazeci de ori, sunt tot atatea cărămizi care m-au cladit pe dinauntru.

Tocmai de aceea cred cu tarie, am mai spus-o si cu alte ocazii, că genul minor te face major. Că aceste carti ale copilariei te fac mare, om intreg.

Victoria Pătrașcu este absolventă a Facultații de Litere din București. Între 1994-1996 lucrează ca redactor în cadrul Agenţiei de Presa Rompres, apoi ca documentarist al Redacției de Știri a Televiziunii Române, iar dupa 2005 ca redactor la revista „Academia Mămicilor”. În 2007, a câstigat Premiul II la concursul de dramaturgie pentru copii „100, 1.000, 1.000.000 de povești”, organizat de Teatrul Ion Creanga, cu piesa „ O poveste cu Bulbuc, care intră în bucluc”. În februarie 2008 Teatrul National Radiofonic ii difuzează piesa „Stejarul pitic, cel mai bun tătic”, piesă care va fi selectată la International Children”s and Youth Drama Festival Bratislavabun tatic”. În 2008 publică la Editura Nemira povestea „Ziua în care a fugit Somnul”, (ilustrată de Irina Dobrescu), acesta reprezentând și debutul editorial.

A fost inclusă, alături de alți autori contemporani de literatură pentru copii, în antologia „Bookătăria de texte și imagini I”, editată de Clubul Ilustratorilor de Carte în 2009. În 2010, Teatrul Naţional Radiofonic îi difuzează piesa „Ziua în care a fugit Somnul”, dramatizare după cartea cu acelaşi nume. În 2011, Institutul Cultural Român traduce fragmente din „Ziua în care a fugit Somnul” pe care le include în antologia de literatură pentru copii „La literatura rumana para los niños”. În 2012 îi apare, la Editura Cartea Copiilor, cartea de povești „Stejarul pitic, cel mai bun tătic! și alte povești”. În 2015 publică la editura Cartea Copiilor povestea „Ela cea fără de cuvinte”. Tot în 2015, alături de scriitori şi ilustratori consacraţi, devine redactor al revistei pentru copii Fabulafia, editata de Merlin Books&Toys. În 2016 participă cu povestea „Molo, acest mormoloc visător” în antologia „Bookătăria de texte şi imagini II”, Editura Trei.

În iulie 2016, alături de Cristiana Radu, este invitată de ICR Beijing să participe la China Childrenʼs Book Expo, unul dintre cele mai mari festivaluri de carte pentru copii şi carte educaţională. Din ianuarie 2016 conduce Asociaţia Culturală „Ești Povești” unde se ocupă de conceperea şi susținerea de proiecte educaționale. Ţine periodic ateliere de poveşti şi scriere creativă pentru copii. Cel mai recent, „Povestăria”, se derulează în școli din cartierul Rahova.

Sursa: mediafax

Imparte acest articol