“O poveste de integrare”, o numeşte publicaţia “Primo Numero” care se ocupă de subiecte din Termoli şi Molise. Un subiect interesant a devenit “Croitoreasa româncă care acum dă de lucru italiencelor.” Este vorba de Lari Balahura, de 40 de ani, mamă a doi copii şi căsătorită cu un român din Ploieşti.
Lari a sosit la Termoli acum un an şi jumătate şi a deschis o croitorie de reparaţii şi confecţii care acum este foarte căutată. Volumul de muncă a crescut astfel încât ea urmează să angajeze două doamne din Termoli “fiindcă nu reuşesc să ţin pasul cu toate şi am nevoie de un ajutor”.
În România câştiga 150 de euro pe lună, în Italia a lucrat ca muncitoare agricolă pentru 12 euro pe zi. “Dar aici la Termoli am întâlnit persoanele care m-au ajutat să realizez prima parte a visului meu”.
Wonder woman
La croitoria de mici şi mari reparaţii de pe via De Gasperi din Termoli este un du-te-vino de oameni care intră şi ies, de saluturi şi zâmbete, de sacoşe predate şi ridicate, paltoane şi stofe colorate care ocupă manechinele şi orice scaun disponibil, fiecare centimetru de spaţiu liber printre maşinile de cusut şi brodat şi masa fierului de călcat care sfârâie de aburi.
De dimineaţă până seara, de luni până sâmbătă: Lari, stăpâna acestui regat, pare să aibă energia unei femei-minune fără manta, şi lucrează aprope fără sfârşit reuşind în mod miraculos să găsească timp şi pentru a duce copiii la şcoală, pentru a-i lua, a găti, pentru a-l ajuta pe cel mare la teme şi a-l îngriji pe cel mic, care are numai şapte luni.
Şi a dormi câteva ore pe noapte («nu am făcut-o un an întreg, nu aveam timp»), şi apoi a telefona în România pentru a se asigura că familia sa este bine, şi mai apoi, când chiar are timp, a organiza excursii duminicale pentru descoperirea de mici târguri, o pasiune pe care – la fel ca aprope totul – o împarte cu soţul Marius.
Un efort enorm? O cursă nebună cu sufletul la gură? Lari îl priveşte pe Marius, care îi transmite un sărut de îndrăgostit înainte de a se întoarce la lucru la finalul unei foarte scurte pauze de prânz, şi zâmbeşte cu o dulceaţă surprinzătoare:
«Un prieten foarte drag de-al nostru, care din păcate a murit de cancer în urmă cu puţin timp, spunea mereu că noi suntem mai mult decât un cuplu, că suntem o echipă câştigătoare. Recunosc: fără Marius nu ştiu cum aş reuşi, poate nu aş reuşi».
Lucru reciproc: Marius Alin Damian, de 38 de ani, şi ochi albaştri, spune acelaşi lucru despre Lari Balahura, de 40 de ani, ochi verzi.
În căutarea norocului
Români din Ploieşti, mică localitate la 100 de kilometri de Bucureşti, au ajuns în Italia în urmă cu zece ani la fel ca mii de conaţionali care din disperare sau grave dificultăţi financiare au părăsit România încrezându-se într-o şansă în ţara care în acea vreme părea încă înstărită şi bogată în posibilităţi. Acum Italia trăieşte o criză profundă ce îi învaţă pe oamenii obişnuiţi să cheltuiască 400 de euro pentru o nouă haină în fiecare sezon că paltoanele, la fel ca toate celelalte lucruri, pot fi ajustate. Scurtate, lărgite, îngustate, modificate la guler şi la mâneci.
Ea, fata sosită de departe şi ajunsă la Termoli din întâmplare, ştie să facă totul cu o dexteritate de invidiat, o răbdare aproape nelimitată şi un spirit de sacrificiu pe care majoritatea îl visează. «Când am deschis croitoria – povesteşte soţul cu sclipiri de admiraţie în privire – era gravidă. Şi mulţi intrau şi nu le venea să creadă: “Dar cum doamnă, dumneavoastră sunteţi însărcinată?”. Ei bine, soţia mea doar nu era bolnavă! A lucrat aici până în ultima zi de dinaintea naşterii. Sâmbătă după-amiza era la maşina de cusut, duminică dimineaţa la spital pentru a-l naşte pe Alessandro».
Rezultatul a atât de multă tenacitate este acest atelier de croitorie unde Lari Balahura satisface orice tip de cerere fără a se arăta vreodată neputincioasă: tivuri, fermoare, înlocuire de gulere şi manşete, reparaţii, modificări ale modelelor, şi unde creează şi foste noi haine, genţi pentru scutece, albume fotografice din stofă. Capabilă chiar şi să tapiţeze fotolii, şi drept consecinţă cu un volum de muncă pe care este eufemistic să-l defineşti “important”. Scufundată, literalmente, sub jachete, fuste şi geci de ajustat, «fiindcă acum se tinde să se economisească puţin mai mult şi se renunţă la achiziţionarea unui palton nou dacă cel vechi încă este în stare bună şi poate fi ajustat».
150 de euro pe lună
La croitorie sosesc persoane de toate vârstele, fete pentru o rochiţă de scurtat, doamne care au nevoie de o măsură în plus la taiorul bun, bărbaţi care au nevoie de pense la pantaloni, mame cu haine rămase de la copiii mari de adaptat pentru cei mici. «La noi în România – povesteşte Lari, care nu pierde din vedere munca nici măcar pentru zece secunde – se cumpărau puţine lucruri care trebuiau să dureze cât mai mult posibil. Aici e puţin mai diferit».
Până în 2005 Lari lucra la o fabrică de confecţii românească, unde a rămas 7 ani. «Făceam controlul de calitate şi câştigam 150 de euro pe lună». Un salariu mediu pentru România, dar foarte scăzut dacă este comparat cu costul vieţii în Bucureşti şi împrejurimi, unde Marius explică că «mâncarea, alimentele, costă practic ca aici. Numai la servicii preţul este mai mic. Însă asemenea salarii sunt imposibil de împăcat cu o viaţă demnă». Dacă se adaugă situaţiile neprevăzute şi – ca în acest caz – o neaşteptată dificultate financiară, pasul de la a rămâne la a pleca este la o clipă distanţă.
Muncitori agricoli
«Am plecat acum zece ani spre Italia – povesteşte Lari – convinşi că vom rămâne afară un an sau doi şi că vom câştiga ceva pentru a ne putea întoarce acasă în condiţii mai bune. Şi în schimb suntem încă aici: acum viaţa noastră este la Termoli».
Un oraş care îi place, pe care îl defineşte “liniştit şi fără stres», unde oamenii, mai spune, «în general sunt buni şi se interesează de tine, de ceea ce faci, de cum o duci». Poate şi din acest motiv nu reuşeşte să-şi şteargă de pe chip acel zâmbet nici măcar în faţa dificultăţilor adevărate, care au marcat debutul italian al acestui cuplu foarte însufleţit şi plin de iniţiativă.
«Am rămas şapte ani la Serrapariola, unde era un prieten al soţului meu care lucra la câmp. Am lucrat şi noi la câmp, ca muncitori agricoli, o vreme».
O experienţă de neuitat: «era februarie, se culegeau morcovii. Ne-am făcut socotelile, într-o zi, şi am reflectat asupra faptului că lucram toată ziua pentru 12,50 euro. Trebuia să plăteşti 2,50 euro celui care îţi procura locul de muncă şi alţi 2,50 euro celui care te însoţea pe câmp…». Se numeşte caporalat, pentru Lari e «o mită, nu aşa spuneţi în Italia?».
Însă ei doi nu s-au dat bătuţi, au căutat altceva. Marius la o firmă de construcţii, unde s-a specializat, şi ea la o fabrică de cămăşi din Serracapriola. «Apoi fabrica de cămăşi, care lucra pentru grupul Ittierre, a închis fiindcă societatea a falimentat, şi eu am început să fac lucrări de croitorie acasă, am descoperit că exista cerere. Între timp s-a născut primul nostru copil, eu rămânând acasă îl creşteam».
citeste mai multe pe: gazetaromaneasca.com