Pentru prea mulţi vizitatori, Cimitirul Vesel de la Săpânţă este o găselniţă; o curiozitate „simpatică”, o „haioşenie” demnă de consemnat în presa tuturor vremurilor, pentru ca, mai apoi, să-şi facă loc în topul cimitirelor „unice”, din lumea largă. Puţini sunt aceia care percep legătura tainică, transcendentală, a maramureşenilor contemporani, cu neînfricaţii lor înaintaşi, războinicii aşezaţi la nord de teritoriile Daciei, vremelnic ocupate de romani – dacii liberi.

Potrivit istoriilor, împăratul roman Iulian Apostatul (361–363 d.H.) le-ar fi povestit contemporanilor una din zicerile împăratului Traian, cuceritorul Daciei.

Iată ce spunea marele său înaintaş: “După ce am primit Imperiul, amorţit parcă şi dezlânat de-a binelea din pricina tiraniei care îl încătuşase multă vreme, precum şi de incursiunile geţilor, eu singur am cutezat să lovesc popoarele de dincolo de Dunăre şi i-am nimicit pe geţi, cei mai războinici ce-au fost vreodată, nu numai prin vlaga lor trupească, ci şi datorită celor care i-a convins Zalmoxis, zeul venerat la ei. Convinşi că nu mor niciodată, ci numai îşi schimbă lăcaşul, ei înfruntă moartea mai bucuroşi decât dacă ar porni într-o călătorie”.

Datina

Apoi, noi nu ştim dacă un mileniu şi jumătate înainte de anul Domnului, 1935, cimitirul din satul Săpânţa, judeţul Maramureş, punea în drept, în vreun fel anume, trăirile dacilor în faţa morţii.

Dar aceleaşi istorii spun că în acel an, preotul greco-catolic, Grigore Riţiu, profesor de română şi latină, l-ar fi îndemnat pe Stan Ion Pătraş, om al satului, născut aici la 1908, hărăzit de Dumnezeu cu suflet de poet, de pictor şi de sculptor în lemne de stejar, să modifice partea verticală a crucilor, sporind-o pe lăţime, cât să fie loc de un epitaf. Iar acel an, 1935, ar fi fost anul “brăzdării” cu dalta-n lemn, a primului dintre acestea.

Dacă a fost epitaful cel dintâi unul “vesel” ori trist sau doar unul oarecare, nici povestea şi nici continuatorul muncii lui Pătraş în ale dăltuirii crucii săpânţene, Dumitru Pop Tincu, nu spune.

“Eu ştiu crucea aceea, prima, făcută de Stan Pătraş, dar ea nu se mai găseşte în cimitir. Există, însă, şi este bine pusă la adăpost şi, cu timpul, va fi expusă pentru turişti, ca să vadă şi ei începutul Cimitirului Vesel”, ne-a povestit, deunăzi, Dumitru Pop.

De unde i-a venit ideea lui Pătraş?! “De multe ori s-a pus întrebarea asta – spune elevul său -, dar Stan Pătraş a răspus meru: aşa m-am gândit eu!”.

Că s-a gândit singur ori ba, sigur este că, după anul 1960, Pătraş ar fi pus la căpătâiul celor morţi peste 800 astfel de cruci, scrise cu “har şi veselie”, sculptate cu migală, şi colorate în toate culorile vii – cu roşu, cu “albastru de Săpânţa”, cu verdele adânc şi galbenul intens.

Peste 800, spune Tincu, ar fi înfipt şi el, la rândul lui, în cimitirul satului, după 1977, anul morţii creatorului. Parte înlocuindu-le pe cele vechi, ale lui Pătraş, arse de soare şi de ploi, parte pentru cei plecaţi în urma lui. “Şi nu numai aici, la Săpânţa, am pus cruci; peste tot am pus cruci”, spune Pop.

Crucile

Tuturor acestor cruci – aliniate precum o cohortă de legiune romană, retrasă în spatele scuturilor albastre -, ca şi cimitirului în sine, li s-a dus vestea în lume. Şi au venit oamenii, de peste tot, ca să vadă cum iau românii, îngropăciune după îngropăciune, moartea peste picior – ba, unul, cel mai din urmă, chiar nemţ de la Berlin -, şi i-au comandat cruci lui Dumitru Pop Tincu din Săpânţa, pentru gropile lor nemţeşti.

“Vin oameni, de peste tot, şi îmi comandă cruci. Le cer istoricul, îl scriu, şi fac cruci pentru toate persoanele care-mi cer, cu tot ce depinde de mine: şi sculptură, şi vers, şi tot. Lucrările sunt noi, pentru că nu putem repeta, dar modelele de cruci sunt, în mare, asemănătoare. Nu ne abatem prea mult de la linia lui Stan Ion Pătraş. Încercăm să păstrăm originalitatea”, spune Tincu.

Expoziţiile

Omul a fost, cu reproduceri după crucile sale, peste mări şi ţări: în Israel, în Europa, în America. Iar oamenii îl cunosc deja. “Cum văd lucrările, ştiu că sunt de aici, din Maramureş, din Săpânţa. Vor să cumpere, dar reproduceri nu vând. Pentru cine vrea să comande cruci, facem, de ce să nu facem?! Dar reproducerile sunt pentru expoziţii”, zice omul, şi ne mai spune că urmează să plece, cât de curând, în State. “Doi colaboratori ai mei, israelieni, au început deja demersurile de organizare”.

Casa

Curând, Pop Tincu ne arată pe pereţii casei lui Stan Ion Pătraş – construcţie veche de peste o sută de ani, bine conservată, clădire intrată în patrimoniul cultural naţional -, un “tapet” de amintiri şi de lucrări. În prima cameră, ale lui: basoreliefuri în lemn, “momente din viaţa satului”, tuşate la fel de viu ca şi sculptura crucilor, o pagină de ziar american, înrămată, unde “un mare ziarist a scris despre Săpânţa”, o fotografie generoasă cu Tincu, la o expoziţie, îmbrăcat în strai naţional, două sculpturi vechi – “Baltagul” şi “Mioriţa” pentru comunişti, “Pieta” şi “Iisus cu mielul”, pentru creştini -, realizate înainte de ’78-‘79, şi denumite “în falş”, atunci, ca să scape de bardele culturnicilor.

A doua încăpere este odaia lui Pătraş. Casa mare, de la stradă. “Aici a trăit. Tot ce a rămas în casă e original. Haine, tablouri, sculpturi, patul ăsta, mobila pictată de el. Toate, ale lui”.

Tincu, copil de suflet

Tincu ocupă, împreună cu familia sa, casa de vizavi, ridicată în aceeaşi curte. “N-am fost rudă cu Stan Ion Pătraş. Am fost copilul lui de suflet. Am furat meserie, i-am continuat munca, am grijă de casă şi de atelier. Casa în care locuiesc am cumpărat-o de la una dintre fiicele sale. Mi-era greu să plec. M-am obişnuit aici”.

Aici, adică la Săpânţa, unde l-a vizitat multă lume. Artişti, oameni de afaceri, personalităţi. “Ba, chiar şi un vicepreşedinte american” spune Tincu, şi-mi arată o medalie aurită, “pentru excelenţă”. “A venit cu ani în urmă, adus de ambasadorul lor. De Michael Guest, îl ştiţi, nu?!” mă întreabă într-o doară urmaşul lui Pătraş, şi îşi trece degetul mare, insesizabil, peste faţa medaliei, ca o perie de lustru. Şi o ascunde repede în buzunar.

Cimitirul

Cimitirul e plin de lume – de la copii de doi-trei ani, gălăgioşi şi alergători, la seniori aduşi de spate, sprijinindu-şi anchilozările de umerii crucilor, mimând, brusc, interesul la citit.

Majoritatea fotografiază, filmează, comentează. “Hei, tu, hai aici să-mi faci o poză cu beţivul ăsta, că-i din neamu nost”, strigă, lipsit de pioşenie, un tânăr corpolent, către prietenul său. Apoi, din şarful pozei, citeşte printre hohote prefăcute: „Ţuica şi femeile/ Mi-au terminat zilele”. “Hai, mă, că ţi se potriveşte!”, remarcă, sec, amicul fotograf, şi “clanc”, cu aparatul.

Dacă eşti prea atent, şi treci peste veselia intensă a culorilor, remarci, cu umorul personal, că autorul de epitafuri n-a prins, mereu-mereu, zile de graţie. Ca o autocritică oarecum colorată, cele mai reuşite cruci sunt marcate cu “bulină galbenă”. Spre exemplu, crucea unei soacre, despre care mucaliţii satului spun că nici azi n-ar fi murit:

Sub această cruce grea/Zace biata soacră-mea./Trei zile de mai trăia/Zăceam eu şi cetea ea./Voi care treceţi pă aici/Încercaţi să n-o treziţi!

Autoportret

Undeva, mai în spate, dar foarte aproape de intrarea impresionantei biserici care tocmai se reconstruieşte în Cimitirul Vesel, găseşti, orientat de indicatoare cu săgeţi, mormântul şi crucea creatorului.

Iată cum sună autoportretul său “sculptat”: “De cu tînăr copilaş/Io am fost Stan Ion Pătraş./Să mă ascultaţ oameni buni/Ce voi spune nu-s minciuni./Cîte zile am trăit/Rău la nime nam dorit/Dar bine cît am putut/Orişicine mia cerut./Vai săraca lumea mea/Că greu am trăit în ea.

Vesel sau nu, el însuşi, Stan Ion Pătraş a lăsat omenirii un loc în care – mie aşa mi s-a părut -, măcar şi pentru câteva clipe, nimeni nu se mai teme de moarte.

gandul.info