Ana Maria Irimia s-a născut acum 36 de ani la Rădăuți și trăiește la Torino de 13 ani. Aici a absolvit Facultatea de Economie, în ianuarie 2013 a dat examenul de stat și, de câteva luni, și-a deschis propriul ei birou de consultanță fiscală în Torino, împreună cu alți colegi de breaslă. Este prima româncă înscrisă la “l’Ordine dei Dottori Commercialisti e degli Esperti Contabili” din Torino.
Ana Maria s-a născut într-o familie simplă, dar care i-a transmis adevăratele valori ale vieții. Când o întâlnești, te cucerește imediat cu zâmbetul ei solar și cu pasiunea pe care o pune în a-și povesti viața. Îmi spune că a absolvit liceul pedagogic și mi-o imaginez în fața unei clase de copii fascinați, așa cum a reușit să mă fascineze pe mine cu povestea vieții ei.
“Povestea Cenușăresei”, spune ea, dar nu o Cenușăreasă care-și găsește prințul, ci una care a devenit prințesă, prin muncă, prin pasiunea pe care o avea pentru meseria pe care și-a ales-o, prin abnegația cu care și-a urmărit țelul în viață.
Ana Maria a cunoscut Italia când avea 14 ani. Venise în vizită, în Sicilia, la o familie pe care o cunoștea: «M-am îndrăgostit de țara asta! M-am îndrăgostit de oameni, pentru că aici oamenii îți zâmbesc. Nu știu dacă noi suntem altfel pentru că avem un caracter mai închis sau pentru că trăim o situație cam grea acum… Mai mereu, nu numai acum.
Am plecat de aici decisă să termin liceul, facultatea, apoi să mă întorc în Italia. Dar, după 4 ani, m-am întrebat de ce pierdeam timpul, pentru că n-aș fi reușit niciodată să-mi echivalez studiile aici. Așa că am întrerupt totul și am venit. Am luat facultatea de la zero.»
În Italia erau deja mama și sora ei, veniseră pentru muncă. «Mama s-a întors deja în România, iar sora mea e căsătorită, are familia ei, viața ei aici. Eu m-am întreținut la facultate, muncind. Întâmplarea mi-a scos în cale un consilier fiscal care avea un frate bolnav, care avea nevoie de o asistentă. Ceea ce, în mod banal, se cheamă “badante”.»
Curând, Ana Maria a devenit ca un membru al familiei, iar bărbatul asistat i-a devenit ca un tată, care a ocrotit-o și, mai ales, a încurajat-o să studieze, pentru a-și atinge scopul: «A fost o poveste frumoasă, care m-a marcat, o experiență umană extraordinară pe care n-aș fi dobândit-o în zece ani de zile în niciun birou, de nicăieri. M-a îmbogățit enorm de mult și asta mi-a ușurat foarte mult parcursul.»
Pe cont propriu
Acum Ana Maria are propriul birou. «Subliniez că sunt pe contul meu, susțin toate cheltuielile pe contul meu, clienții sunt ai mei. Dar e un ambient plăcut și, în același timp, mă găsesc corelată cu alți profesioniști, care au mai multă experiență decât mine, și asta m-a ajutat, mi-a dat curaj să încep pe contul meu.
Sunt conștientă că, la început, un profesionist are nevoie de sprijin din punct de vedere profesional. Nu poți să ai aroganța de a te considera sută la sută pregătit, competent, fără să ai nevoie de nimeni. Chiar și după mulți ani, e important să ai colegi cu care să te consulți. E un domeniu în continuă schimbare.
Am fost convinsă mereu că meseria e consultant fiscal nu-mi plăcea, așa că am făcut specializarea în Business Administration. Dar, pe parcursul studiilor mele, mi-am dat seama că de fapt meseria de consultant fiscal chiar îmi plăcea, chiar dacă strada era mai anevoioasă pentru a ajunge la a profesa.
Am decis să mai am un pic de răbdare, că probabil dificultatea aceasta, pentru una ca mine, supranumită “studioasă”, era o oportunitate. Din păcate, sunt mulți conationali care fac același parcurs de studii ca mine, dar ceea ce îi împiedică să continue e practica, care durează altri trei ani. și asta e greu, în sensul că trebuie să mai aștepți și să studiezi foarte mult, și să nu ai nevoie de o sursă de venit, care să-ți asigure existența. Ca practicant, nu câștigi mult. Probabil de asta mulți se descurajează. Dar ceva se schimbă, pentru că normativa recentă a redus durata de practică la un an și jumătate.»
Ana Maria a avut curajul să deschidă o activitate pe cont propriu în plină criză. «Nu mă încurajează realitatea pe care o am în jur, colegii mei, oricine, în momentul de față, să fii pe contul tău, să nu ai asigurat un salariu minim pe lună. Dar face parte din felul meu de a fi, din caracterul meu: închid ochii și mă arunc. Sunt convinsă că, în momentul în care crezi puternic în ceea ce vrei să faci și dai totul, o să fie bine.”
Încurajări pentru români
Ana Maria, Irimia, ce ați avea de transmis conaționalilor care se sperie de dificultatea recunoașterii studiilor sau de urmărirea propriul vis de realizare personală și rămân să facă meserii mai umile?
«Încep prin a-i încuraja din plin, pentru că totul începe de la tine. În momentul în care tu crezi în tine, știi cât valorezi, nu contează ce lucru ai în momentul respectiv. Dacă ești convins că vrei și că poți un anumit lucru, reușești să-l faci. Eu recunosc că, neavând obligații familiale, mi-e mai ușor să spun lucrul ăsta, sunt conștientă. Cei care au responsabilități față de alți membri ai familiei sunt legați de o anumită slujbă și nu pot face un pas în plus. Dar viața este frumoasă tocmai pentru că putem crede în visuri, visurile devin realitate. Le trimit o îmbrățișare caldă și le spun că totul este posibil, mai ales cu pasiune.»
Ce este, de fapt, pasiunea, în viziunea dumneavoastră?
«În general, ne naștem și, fără să realizăm, avem un parcurs al vieții desenat de alții. Prea rar ne oprim să ne întrebăm pe noi înșine ce vrem să facem, ce ne place să facem și să avem apoi curajul de a ne lua viața în mâini și să facem ceea ce am decis noi pentru noi înșine.
Ne lăsăm duși de valul vieții, dar nu întotdeauna în sensul bun al valului. Viața e scurtă, trece, e păcat să trăiești o viață desenată, dictată de alții. Noi, cei care am venit aici, eu consider că avem un avantaj, pentru că deja a schimba țara te ajută să-ți lărgești viziunile, să-ți dai seama de ce înseamnă într-adevăr să-ți iei viața în mâini.
Probabil la început nu a fost chiar o alegere personală, ai fost obligat să pleci, dar la urmă îți dai seama ce înseamnă să ai viața ta, să te ai pe tine în răspunderea ta personală. E un avantaj pe care-l avem. Ar trebui să profităm.»
“Dacă te pui în fața lor ca o victimă, vei fi tratat ca o victimă.”
Ați avut vreo experiență negativă, din cauza naționalității?
«Nu am avut experiențe negative. În momentul în care eu, înlăuntrul meu, mă consideram o persoană ca toți ceilalți, probabil acest lucru se reflecta în afara mea și toți cei pe care i-am avut în jurul meu m-au considerat ca atare: o persoană normală, am fost tratată la nivelul lor. Există ignoranță, da, dar nu am avut nicio experiență de discriminare.
De multe ori se reflectă ceea ce noi simțim, modul în care noi ne punem, barierele pe care noi înșine le ridicăm în fața celorlalți. Dacă te pui în fața lor ca o victimă, vei fi tratat ca o victimă. E legea reflexiei. Respectul nu trebuie cerut, în momentul în care tu ai respect pentru toți. Eu cred în specialul din fiecare din noi, fără să subliniez naționalitatea.
Având în vedere faptul că n-am fost niciodată discriminată în negativ, nu văd de ce-ar trebui s-o fac din punct de vedere pozitiv. Suntem persoane, fiecare cu experiența lui, fiecare are ceva de spus și de la fiecare avem câte ceva de învățat.»
Deci nu credeți că Italia este o țară rasistă, mai ales în momentul de față?
«Am venit și eu aici cu prejudecăți despre diferite rase: negrii, țiganii… Dar am învățat foarte multe aici și-mi spun tot timpul că noi le reproșăm italienilor că sunt rasiști, dar ar trebui ca noi să învățăm să nu mai fim așa. Dar în acest moment mă găsesc într-o situație un pic incredibilă, pentru că trebuie să fac interviuri de lucru pentru o persoană și am de-a face cu candidați italieni.
Mi s-a întâmplat să vorbesc cu persoane care să-mi spună cu un ton arogant: “Știți, sunt italian, nu sunt vreun român”. I-am spus: “Ați greșit deja din start. Sunteți în fața unei românce.” E incredibilă viața, cum se schimbă rolurile. Eu sunt șocată, pentru că ating o realitate pe care nu o cunosc. Încerc să fiu empatică, dar mă și supăr în fața unor asemenea afirmații.»
Cum vă împăcați cu politica?
«O problemă a societății noastre – mă refer la societate în sens mondial, european, eu o sesizez în Italia, dar și în România începe să fie la fel – e că nu este permis să gândești cu mintea ta. Dacă gândești un lucru diferit de ceea ce gândește “curentul”, ceva nu e în regulă.
Nu se poate, trebuie să gândești ceea ce spun ziarele, dacă spui că-ți place o carte, “ah, ești de stanga”, “ah, ești de dreapta”. Nu, îmi place cartea. Trebuie să fii tot timpul încadrat într-o anumită categorie. Nu poți fi individual pentru anumite gânduri, dorințe, lucruri pe care le exprimi.»
Cu cine votați?
«De votat… vă întreb: când ne vor da și nouă dreptul de a vota la nivel național? Nu am cetățenia, am avut o jumătate de gând, după care am renunțat, fiind convinsă că ar trebui să am aceleași drepturi ca un cetățean italian. În viitor, voi evalua posibilitatea de a o cere sau nu. Venind dintr-o țară cu un trecut pe care-l știm cu toții, crezând în capacitățile fiecăruia dintre noi și a unei lumi în care ai drepturi, sunt mai spre dreapta.
Am discuții cu colegii mei pentru că am citit anumite cărți ale unui economist francez în controtendință de idei, de ideologie, se cheamă Latouche. Îmi plac multe idei de-ale lui și nu văd de ce ar trebui să fiu considerată de stânga pentru asta. Eu îl admir și-i iubesc cărțile. Dar, prin modul meu de a vedea viața, sunt mai mult de dreapta.
Încurajez noi inițiative și în acest domeniu, persoane care să aibă curajul să facă un pas înainte, să dea o nouă soluție politică. Ideile pot să fie multe și, sper, noi, inovative. Noi venim dintr-o realitate care nu mă încurajează să-mi bag nasul mult în politică. Cred puțin în ea, pentru că politica de la începutul lui 1900 astăzi nu mai există, ideologia, să crezi într-un vis, să vezi persoane care nu se gândesc la putere și la bani.»
Există vreo speranță pentru viitor?
«Eu cred că vom avea puține posibilități să obținem ceea ce se putea obține în anii ’50: cariera și o extraordinar de bună situație financiară. Mulți contemporani, în anumite cărți, au sugerat că bunăstarea noastră, în viitor, trebuie să fie alta. Fericirea noastră trebuie să fie alta și o putem găsi în satisfacția de a crea noi valori care să ne facă să ne simțim bine. Cu siguranță, nu pot fi cele de acum 50 de ani: o carieră bună, o vilă mare…
Trebuie să creăm ceva nou, o mișcare politică, o ideologie, un vis, care se traduce în îmbunătățirea vieții noastre, în curajul tinerilor de a începe să creadă din nou în politică, să se intereseze de politică.»
Ce raport aveți cu religia?
«Religia? Vă pot vorbi de spiritualitate. Baza educației mele a fost bunicul meu, la care am ținut enorm. Din păcate, a murit în timp ce eu eram de-abia venită aici și nici nu am putut participa la înmormântare. Îmi povestea de mers la facultate când eu mergeam încă la grădiniță, nici nu știam ce-i aia facultate.
Fiind născută într-o familie modestă, visul lui era ca nepoțelele să facă facultate. Am crescut cu poveștile din Biblie, mergând în biserică de micuță, ascultând toate cântările. Când ajungeam acasă, ca un perfect pedagog, mă întreba: ‘Dar ce-ai înțeles tu din slujba asta, ce ți-a plăcut?’
Cu anii, judecând cu mintea mea, au fost momente în care m-am îndepărtat, dar nu de spiritualitate, ci de dogmă, de imagine, de contrast, de ipocrizie și am început să caut cu mintea mea răspunsurile. Sunt convinsă de existența anumitor forțe mai puternice decât noi, dar pe care le avem înăuntru. Asta este forța noastră. Asta a fost forța mea, în toți anii ăștia, forta care m-a adus până aici și care o să mă însoțească până la sfârșit.»
“Sunt maratonistă, particip la cursuri de tango, am o viață bogată”
Meseria pe care v-ați ales-o vă ocupă mult timp din viață?
«Ah, nu, mie îmi place să variez viața mea. Sunt maratonistă, particip la cursuri de tango, am o viață destul de bogată și variată. Mulți mă întreabă de unde am resursele astea nelimitate. Viața este frumoasă. Eu am avut norocul să înțeleg lucrul acesta având parcursul pe care l-am avut, venind din altă parte, îmbinând anumite experiențe pe care alte persoane nu au ocazia să le trăiască.» În România mergeți des?
«Nu. Am avut o viață foarte ocupată, cu lucrul și cu facultatea, țineam foarte mult să nu rămân în urmă cu niciun examen, mai ales știind că eram deja în urmă ca vârstă. În plus, aveam toată familia aici. Urmărindu-mi obiectivul, recunosc că am lăsat multe aspecte din viața mea în urmă, dar sunt pregătită a le reiau.»
Cenușăreasa și-a găsit și un prinț?
«Cenușăreasa, în momentul de față, se simte o persoană completă, fericită. Părerea mea e că, în momentul în care te simți așa, fără să ai nevoie de nimeni, compania perfectă vine în mod natural, așa că sunt optimistă.»