Documentarul „O familie aproape perfectă” explorează separarea propriilor părinți ai regizorului, după 30 de ani de căsnicie, în timp ce acesta, la rândul său, construiește propria relație de iubire. Filmul lui Tudor Platon este însă mai mult decât atât, pentru că deschide o conversație despre familiile din România, despre sănătatea mentală a tinerilor părinți sau despre problemele generațiilor. Într-un interviu pentru publicul HotNews, regizorul povestește cum a luat naștere proiectul, în momentul despărțirii părinților săi, și cum a continuat pe parcursul a cinci ani.
- Filmul „O familie aproape perfectă” intră în cinematografe pe 29 august și va fi urmat de proiecții speciale în mai multe orașe din țară (București, Cluj, Timișoara, Iași, Brașov și Piatra Neamț), împreună cu dialoguri cu psihologi și sociologi despre temele din film.
- O cronică despre documentar, scrisă de jurnalista Iulia Blaga, poate fi citită aici.
Tudor Platon este Membru al Academiei Europene de Film și unul dintre cei mai prolifici directori de imagine români, care a lucrat la peste 20 de filme, precum „Anul Nou care n-a fost” (regia Bogdan Mureșanu, Cel mai bun film – Orizzonti Veneția, 2024), „Cadoul de Crăciun” (regia Bogdan Mureșanu, inclus pe lista scurtă a Premiilor Oscar și câștigător al Premiilor Academiei Europene de Film în 2018) sau „4:15 P.M. Sfârșitul lumii” (regia Gabi Șarga și Cătălin Rotaru, nominalizat la Palme d’Or pentru cel mai bun scurtmetraj în 2016). A debutat pe marile ecrane în 2020, odată cu lansarea documentarului „Casa cu păpuși”, unde urmărește vacanța bunicii sale la țară, alături de prietenele ei de peste 70 de ani.
În 2025, Platon revine cu „O familie aproape perfectă”, un nou documentar profund personal, prezentat în festivaluri internaționale de profil precum Ji.hlava International Documentary Film Festival (Republica Cehă) și DocPoint Helsinki (Finlanda).
Inițial gândit ca un jurnal video, proiectul a luat naștere într-un moment de criză familială, când regizorul a aflat de despărțirea părinților săi. „Era prima dată când mama vorbea despre relația lor atât de deschis și era foarte afectată. Nu am știut cum să reacționez, așa că am început să filmez. A fost ca un reflex, un mecanism de apărare”, povestește Platon.
Documentarul a fost filmat pe parcursul a cinci ani, între decembrie 2018 și primăvara lui 2023, iar postproducția s-a încheiat în vara lui 2024.
„Am început să filmez în decembrie 2018, dar gândul de a face un film a apărut un an și ceva mai târziu, pe când eram cu toții închiși în casă din cauza pandemiei și am început să vizionez ce filmasem.
Tot în perioada aia, mama mi-a făcut o vizită la București și a găsit un perete din sufragerie plin cu imagini printate cu ea, cu tata și cu mine (un timeline al secvențelor filmate) și s-a speriat foarte tare. O săptămână nu a mai vorbit cu mine, imaginându-și tot felul de scenarii ale filmului plecând de la acele poze”, explică regizorul. Tudor i-a promis că nu o să finalizeze filmul înainte ca ea să îl vadă și să fie de acord cu el. În cele din urmă, femeia a mărturisit că-și dorește să fie văzut de cât mai multă lume, în timp ce tatăl directorului de imagine a spus că preferă să rămână departe de proiecții și discuții publice.
„O familie aproape perfectă” a devenit un proces de înțelegere și oglindire între familia care se destramă și cea pe care Tudor începea să o construiască împreună cu partenera sa, Carla Fotea.
Tudor Platon vorbește în interviul pentru publicul HotNews despre documentarul abordează și teme precum sănătatea mentală a tinerilor părinți, dificultățile relaționale și redefinirea rolurilor în familie. „După ce fiul meu a început să crească, am conștientizat viteza cu care trece timpul. Atunci am început să mă gândesc la film ca la o mărturie a unei etape prin care a trecut toată familia”, continuă regizorul.
„Nu am știut cum să reacționez, așa că am început să filmez”
– Care au fost gândurile cu care ați început filmările și cum simțiți că aceasta a evoluat sau s-a transformat până la finalul proiectului?
– Tudor Platon: La început nu știam că o sa fac un film, ci era doar un impuls, o nevoie de a filma. A început cu o zi înainte de ziua mea de naștere din 2018, când mama mi-a făcut o vizită la București și mi-a zis că tata a plecat de acasă.
Era prima dată când vorbea despre relația lor atât de deschis și era foarte afectată. Nu am știut cum să reacționez, așa că am început să filmez. A fost ca un reflex, un mecanism de apărare care să-mi distragă atenția de la emoțiile contradictorii care au tot continuat.
La scurtă vreme, am început relația cu Carla, unde schimbul rapid de roluri – iubiți/ soți/ tineri părinți – genera trăiri extrem de puternice, cumva în opoziție cu ce se întâmpla acasă, dar cu care tot nu reușeam să țin pasul. Așa că am continuat să țin camera de filmat aproape. Formula actuală a filmului, suprapunerea în oglindă a celor două familii – cea care se separă și cea care se formează – a venit natural, după vreun an și ceva în care încercam din răsputeri să țin pasul cu viața.
– Dacă este să ne raportăm la ideea de familie – cum ați perceput acest concept de-a lungul copilăriei dvs. și cum îl vedeți acum, odată cu divorțul părinților, dar și în contextul în care aveți propria familie?
– Mi-am petrecut prima parte a copilăriei la bunici, într-o familie de țărani de la munte, unde rolurile fiecăruia erau foarte clar definite, aparținând unei societăți patriarhale. Când am început școala, m-am mutat în oraș cu ai mei. Asta se întâmpla la finalul anilor ’90, începutul anilor 2000, când atmosfera generală din societatea românească era una de confuzie generală.
Aveam să citesc mai târziu că primul deceniu de după Revoluție a fost unul extrem de traumatizant pentru majoritatea populației active, cu efecte psihologice mai persistente chiar decât lipsurile și greutățile din anii ’80. Revenind la familie, atunci am început să percep momentele lungi de tăcere care își făceau apariția ocazional, îngreunând parcă aerul din casă. 20 de ani mai târziu, m-am trezit prins între așteptările și convingerile deprinse inconștient în copilărie și reperele societății în care mă găseam, unde ideea de familie se liberalizase profund sau cel puțin se lupta pentru asta. În contextul acesta am început să fac filmul. Încă 5 ani mai târziu, nu pot să spun că am ajuns la o concluzie clară, doar că am conștientizat un parcurs.
„Sper să ducă la introspecție și nu la o judecată a celuilalt”
– Pentru cine ați ales să faceți acest film și cu ce v-ar plăcea să rămână publicul din această poveste?
– Inițial a fost pentru mine, părinții mei și iubita mea – ca un jurnal video care prilejuia un timp al apropierilor, pretextul unor conversații pe care nu eram obișnuiți să le avem.
Treptat, a devenit o încercare de a ține pasul cu schimbările din interiorul familiei, într-o perioadă prea intensă ca să pot să asimilez – sau cel puțin să conștientizez – toate rolurile prin care treceam în viteză cu toții: de la copii la părinți, de la împreună la separați, de la fete și iubite la soții și mame, de la cuplu la familie, de la îndrăgosteală la depresie postpartum.
După ce fiul meu și-a făcut apariția și a început să crească, am conștientizat viteza cu care trece timpul. Atunci am început să mă gândesc la film ca la o mărturie a unei etape prin care a trecut toată familia, o mărturie strâns legată de epoca pe care o traversăm cu toții, despre felul în care alegem (mai mult sau mai puțin conștient) să ne trăim relațiile de familie. Cred că filmul invită publicul și uneori chiar cere de la el să completeze anumite secvențe cu propriile experiențe, trăiri sau visuri. Sper să ducă către introspecție și nu la o judecată a celuilalt.
– Este documentarul și o invitație la comunicare onestă în familiile din România, dar și în cuplu?
– Sper din toată inima să fie. Și ca să favorizăm asta, ne-am propus să avem mai multe discuții cu specialiști în jurul filmului. Așa că odată cu lansarea filmului în cinematografe din 29 august, avem programate proiecții speciale în mai multe orașe din țară (București, Cluj, Timișoara, Iași, Brașov și Piatra Neamț), urmate de dialoguri cu psihologi și sociologi plecând de la temele din film și de la felul în care sunt regăsite ele în societate.
Nota redacției Un program complet al evenimentelor poate fi găsit pe paginile de Facebook și Instagram ale filmului.
„Iubirea poate lua extrem de multe forme”
– Ce ați învățat despre iubire, după ce ați văzut cum se destramă 30 de ani de căsnicie?
– Am învățat că iubirea poate lua extrem de multe forme, pe care de multe ori suntem incapabili să le observăm. Iar asta poate duce la nefericire, înstrăinare și separare.
– Propria dumneavoastră relație stă cumva în antiteză cu povestea părinților. Cum a fost să o construiți, odată cu filmările la documentar?
– La început a fost ca o joacă cu camera, joacă în care a intrat și Carla încă din primul moment. Era ca atunci când îți notezi momente importante în jurnal, doar că o faci în același timp în care le trăiești. Mai apoi, aceeași cameră a devenit un soi de martor constant al intimităților noastre, uneori enervant, alteori necesar pentru a putea merge mai departe. Gândul că materialele astea or să intre în film a apărut mai târziu, și a împins lucrurile spre o privire din exterior, spre o conștientizare a situațiilor în care ne găseam pe parcurs – lucru care cred că ne-a fost de folos. Apoi a apărut faza montajului, când trebuia să ne uităm pe ecran ca și când ne-am uita în oglindă. N-a fost ușor, dar ne-a ajutat să mai înlăturam din voalul preconcepțiilor despre cuplu, familie și iubire.
– Ați simțit vreodată că această experiență vă sabotează propriul drum în iubire?
– Dacă te referi la separarea părinților mei, da, îmi era teamă să nu ajung și eu acolo, ca și când era ceva greșit. Probabil din cauza unui ideal de familie pe care l-am preluat de la bunici – pentru bunica, familia era totul. Doar că teama asta mă făcea să fiu rigid, nu cumva să calc pe lângă și să stric ceva. Manifestarea asta a început să se înmoaie și să se estompeze treptat, odată ce am început să discut cu Carla despre tiparele familiale cu care am crescut fiecare.
Dacă te referi la experiența filmatului, multă vreme nu am reușit să mă arunc în emoții puternice fără cameră. Și cred că Carla a înțeles înaintea mea asta, și m-a acceptat ca atare. Însă, pe când deja începusem montajul la film, mi-a zis să mai las jos scutul și să trăiesc din plin experiența familiei. Mai apoi a început și Iacob, fiul nostru, să-mi zică. Cred că sunt pe drumul cel bun .
– Mai mult, cum vedeți relațiile de iubire din prezent, ale generației noastre – ce ați învățat despre ele și ce mituri v-au fost destrămate?
– Că sunt diferite de cele ale generațiilor dinaintea noastră, în ideea ca noi reușim să vorbim mai mult despre ce ni se întâmplă, dar suntem și pierduți într-o mare de informații și teorii despre cum și ce ar trebui să fie familia. În același timp, sigur că se și aseamănă cu cele ale părinților sau bunicilor noștri, căci trecem mai mult sau mai puțin prin aceleași etape și experiențe.
„Nu există o singură formă legitimă de familie”
– Sănătatea mentală a tinerilor părinți e o temă subtilă, dar prezentă în film. Cum ați simțit nevoia de a o integra și de ce?
– Era evident că acesta va fi un punct important în film, pentru că dificultățile pe care eu și Carla le-am resimțit după ce am devenit părinți au fost cele care au concretizat paralela cu greutățile din relația părinților mei.
Pe lângă asta, cred că e important să începem să vorbim și despre sănătatea mentală a părinților la început de drum, nu doar despre cât și cum mănâncă și doarme bebelușul. Am observat cum noi și nevoile noastre, pe care nici nu știam să le verbalizăm în perioada aia, am dispărut complet. Nu știam ce ni se întâmplă și simțeam că nu reușim să facem față noilor roluri, că suntem niște părinți îngrozitori. Mai târziu am aflat că era vorba despre altceva, despre ceva care are un nume și care e foarte des întâlnit. Așa că sper ca filmul să pornească o discuția la scară mai mare despre așteptări și depresie post-partum.
– Ce înseamnă pentru dvs., în 2025, o „familie aproape perfectă”?
– O familie reală, cu loc pentru greșeală, renegociere și iertare. „Aproape” e antidotul la poza impecabilă.
– Și dacă punem asta în contextul unei Românii în care există forțe politice care militează pentru „familia tradițională” – ce v-ar plăcea să înțeleagă românii din această poveste?
– Că nu există o singură formă legitimă de familie. Că adevărul emoțional dintr-o casă – chiar când e dureros – e mai sănătos decât conformarea la o imagine idealizată. Și că relațiile se țin, în timp, pe muncă, nu pe lozinci.
– Ce ați învățat despre iertare – de sine și față de ceilalți – în tot acest proces de ruptură și reconstrucție, pe care l-ați trăit cu camera pornită?
– În primul rând, că a ierta se învață și că iertarea vine în pași mici: să asculți până la capăt, să-ți ceri iertare fără „dar”, să accepți că ai iubit cum ai știut atunci.
