O fată dispare înainte de 1989 în timp ce ducea gunoiul, iar sora ei mai mică e ultima persoană care a văzut-o. În ciuda aparențelor, nu e scenariul unui film polițist, nici al unui tablou istoric, scrie criticul de film Iulia Blaga într-un text care pleacă de la noua peliculă „Dinți de lapte” regizată de Mihai Mincan și care ajunge la o discuție despre relația cu moartea.
Recent, am scris pe HotNews despre violența venită din frica de celălalt. Filmul pe care Mihai Mincan l-a lansat la Festivalul de la Veneția, “Dinți de lapte”, propune o altă temă importantă: frica de moarte.
- Filmul a avut prima proiecție din România în deschiderea Festivalului Internațional de Film București (19 – 28 septembrie) și va intra în cinematografe din 14 octombrie.
Povestea scrisă de Mincan se petrece din aprilie 1989 până în martie 1990 și urmărește o fetiță a cărei soră mai mare a dispărut când ducea gunoiul la ghenă, ea fiind ultima persoană care a văzut-o. Nu e o poveste polițistă, nici realistă și nici un tablou istoric, deși are elemente disparate din fiecare.
Filmul încearcă să intre înăuntrul fetiței și să înțeleagă cum procesează un copil trauma, vinovăția și doliul. Un copil care nu se exteriorizează. Rezultatul e aproape hipnotic. Printre altele, dacă ești atent, vei avea impresia că spațiul nici nu există; el se formează în jurul fetiței, odată cu deplasarea ei sau urmându-i direcția privirii. Sau că aproape tot ce se petrece pe ecran ar putea fi doar în imaginația ei. Unul din indicii e o nucă fermecată, amintirea momentului de ruptură, când sora s-a dus să arunce găleata cu coji de nucă, dar și amintirea vieții intacte de dinaintea cataclismului.
Pregătindu-se pentru scenariul filmului, Mincan a citit un voluminos dosar despre un caz similar de răpire, petrecut înainte de 1989, dar spune în interviuri că n-a mai dorit să-l dramatizeze date fiind detaliile lui îngrozitoare.
În schimb, dă impresia că și-a lăsat subconștientul liber
Povestea se reflectă în oglinzi care au de-a face și cu povestea fiecărui spectator, și cu mecanismul memoriei, și cu trauma transgenerațională sau cu istoria mare. N-am văzut multe filme românești a căror formă în ape să permită o lectură atât de complexă.
Mincan mai recunoaște că filmul are accente autobiografice și vorbește despre amintirile din copilăria sa ca fiind mai mult sinestezice decât punctuale pentru că amestecă mirosuri, culori și tăcerea cotidiană a perioadei de dinainte de ‘89. (Regizorul avea 9 ani în 1989, cu un an mai puțin decât eroina.).
La un anumit nivel, poate că filmul are de-a face și cu propria sa frică de moarte, pe care încearcă s-o vindece printr-o poveste fictivă. Dar demersul e, clar, unul nostalgic.
În nuca regizorului încap obiecte simbolice pe care le filmează aproape ca pe niște personaje. Penarul din placaj cu abac, elefantul verde ascuțitoare, creionul chinezesc cu metalul auriu de la gumă turtit de la strânsul între dinți, penarul din plastic lucios, cu oglindă înăuntru, savarina încă proaspătă, cutia de bijuterii îmbrăcată în scoici, melodiile “Suburbia” (Pet Shop Boys) sau “Stau pe o margine de lună” (Dida Drăgan) – toate funcționează ca niște madlene.
Spectatorul care a trăit acea perioadă poate începe, ajutat de aceste declanșatoare, un proces personal de recuperare a trecutului. Mi s-a întâmplat și mie. A treia zi după ce am văzut filmul, m-am trezit cu melodia “Suburbia” cântându-mi în cap, la volum maxim. Mă trezisem, dar melodia nu se oprea, ca și cum nu venea din mine.
Fiecare are o relație specială cu moartea
Pentru că mi-am pierdut tatăl la 8 ani, am crezut mult timp că nu mă tem de moarte. Când au murit, puțin mai târziu, o colegă de clasă și tatăl unor copii din vecini, am stat la priveghi fără emoții, aproape de cadavru. Au trebuit să treacă ani și să-mi moară mulți apropiați ca să înțeleg că pierderea tatălui provocase o rană căreia, copil fiind, n-am putut să-i fac față altfel decât disociind.
Am ajuns la miez când, recent, am început o terapie de Matrix Reimprinting. În relaxare, lăsând subconștientul cât mai liber, m-am dus cu ajutorul terapeutei în momentul morții tatei, când adulții ne-au scos din cameră pe noi, copiii, ca să ne protejeze. N-am fost lângă tata când a murit, dar am înțeles în acea ședință că nu-i procesasem moartea și nu-i făcusem doliul pentru că nu mi se dăduse ocazia să-mi iau rămas bun.
Pentru rolul interpretei principale Mihai Mincan a văzut mulți copii, dar probabil că în alegerea talentatei Emma Ioana Mogoș a cântărit și faptul că ea își pierduse recent bunicul și câinele, și că la prima lor întâlnire au povestit despre cum e să dispară cineva drag din viața ta fără să-și ia rămas bun.
Familiaritatea morții mi-a dat, însă, și o altă perspectivă asupra acestui eveniment de care oamenii, în general, se tem. Am înțeles că moartea e la fel de importantă ca nașterea și că e important – ca “lucrurile să se lege”, cum se spune filmul lui Mihai Mincan, să pleci din viață cu lucrurile lăsate în ordine.
Tanti Jenica, doica noastră, a murit cu mine alături
Eram studentă, venisem pentru câteva zile acasă și, ca și cum mă așteptase, starea ei s-a înrăutățit. Am stat lângă ea, i-am citit rugăciuni, iar după ce a murit am spălat-o și îmbrăcat-o cu hainele pregătite cu mult timp înainte. M-am simțit împăcată și doliul s-a făcut de la sine. Chiar am visat-o la puțin timp după aceea: o treceam peste un prag înalt, era foarte ușoară și din degetele ei curgea un fel de ulei.
Mai târziu am avut grijă și de mama și, din nou, asta mi-a permis să-mi fac separarea. Legătura noastră s-a întărit, dar i-am dat drumul mamei să se ducă.
Când am terminat, în 2003, prima carte la acea dată despre prigonitul cineast Mircea Săucan, sănătatea lui s-a înrăutățit imediat după ce a admirat exemplarul-semnal al cărții și a murit cu o zi înaintea lansării. M-am gândit atunci că toți putem construi poduri pentru cei care pleacă, că e ceva ce trebuie să facem și că acesta e cel mai mare ajutor pe care i-l poți da cuiva.
Ani mai târziu, voluntariatul la un azil de bătrâni mi-a arătat că pregătirea pentru moarte nu înseamnă doar mâncare caldă, colindători și, dacă se poate, infirmiere care să nu vorbească urât ci, mai ales, o ureche să asculte și mâini să îmbrățișeze.
Văzând că majoritatea femeilor de acolo nu reușeau să ierte infidelitatea soților care erau de mult oale și ulcele, am mai înțeles că e bine să ne iertăm greșiții la timp, ca să plecăm, la rândul nostru, cât mai ușori.
Dar azilul mi-a mai arătat ceva: că cine vrea să-i aline pe cei aflați lângă marele prag trebuie să-și rezolve de dinainte problemele cu moartea. Adică să-și închidă doliile și să-și accepte propria plecare.
Tot atunci am aflat că există o meserie pentru însoțitul oamenilor pe această trambulină.
O moașă pentru cei care mor
Se numește moașă de moarte sau consilier de doliu (death doula) și nu doar la noi, ci și în Occident, e încă în faza de pionierat. Așa cum există o doula pentru femeile care nasc, poate fi o doula și pentru cei care se pregătesc să plece. O doula se poate ocupa și de chestii administrative sau medicale, dar rolul ei e să fie alături de cel care moare și să-i facă plecarea mai ușoară.
Nu poate face asta decât tratând moartea ca pe ceva natural.
Am avea de câștigat dacă am înțelege că moartea nu e de speriat. În România sunt foarte puține doule de moarte, iar una dintre ele e la Sibiu: o ființă luminoasă care încearcă să-i convingă pe ceilalți că moartea nu are de ce fi tabu.
Cei care fac cursurile de death doula află de la bun început că trebuie să-și facă testamentul, ca să se pună în ordine cu propria moarte. Am început și eu să scriu la el. Alegerea muzicii e un efort continuu, dar am început să mă obișnuiesc cu ideea. Nimic de speriat, mai complicat e să înțelegi că lumea va continua să existe și fără tine, ca și cum te-ai muta în alt oraș.
Nimeni dintre cei care au trecut prin moarte clinică nu se mai teme de moarte; acești oameni au înțeles că moartea nu e sfârșitul. Dar poate că asta și e regula jocului: să trăim ca și cum am avea o singură viață, ca să nu ne batem joc de ea.
Buzunare pline cu fericire
Actorul Richard E. Grant a adăugat o pagină inedită notorietății sale când a început să-și documenteze, în 2021, doliul după soția sa. A început să urce pe TikTok filmulețe în care vorbea despre ce simte, iar pe urmă a publicat cartea “A Pocketful of Happiness”, al cărei titlu, tradus liber prin “un buzunar plin cu fericire”, e inspirat de ultimele cuvinte pe care i le-a spus soția înainte de a muri: totul va fi bine dacă va reuși să găsească, zi de zi, ceva pentru care să fie recunoscător.
Deși i s-a părut un sfat prea dulceag pentru intelectualii caustici care erau, Grant a încercat să-l urmeze, iar acum spune că a reușit să găsească o zonă unde nu mai doare atât.
Intervențiile lui de pe TikTok continuă și nu se referă doar la ce simte, ci și la comportamentul celorlalți. La un moment dat povestea că s-a întâlnit pe stradă cu niște prieteni vechi, iar ei s-au făcut că nu-l văd pentru că nu ținuseră legătura și se simțeau prost să-i prezinte condoleanțe. Incidentul l-a înfuriat.
Nu trebuie să-i spui nimic special cuiva care a pierdut pe cineva drag. Orice e mai bine decât nimic, dar fii acolo lângă el.
Iar despre zilele în care suferința revine și reacoperă tot, Grant spune că a învățat să stea cu ea și că trece mai ușor dacă nu încerci să-i pui piedici.
Dar societatea ne învață că emoțiile negative nu sunt bune. Că trebuie să ne înfrânăm nervii, să fugim de singurătate și să venim cu orice ne vine la îndemână atunci când ne simțim triști. Emoțiile negative sunt necesare, ele încearcă să ne spună ceva. Doar suferința ascunde cheia vindecării și îi dă sens, după cum există un sens și în singurătatea care ține lucrurile la dospit.
“Dinți de lapte” e și un film despre singurătate, mai ales despre singurătatea copilului care uneori găsește greu punțile cu lumea, preferând să comunice bătând în zidul care îl desparte de alți copii.
Titlul filmului e suprapus la începutul filmului peste un desen de copil reprezentând un fluture, dar semănând foarte bine cu un test Rorschach – acel test psihologic sub forma unor pete de cerneală, a căror interpretare de către pacient îi dau psihologului indicii despre personalitatea și starea emoțională a acestuia.
De fapt, acesta e mesajul declarat al lui Mincan: cel supus testului e tocmai spectatorul. Autorul filmului n-a făcut decât să furnizeze desenul.
