Pe 27 decembrie, cu o zi înaintea întâlnirii de la Mar-a-Lago dintre președinteIui Donald Trump și Volodimir Zelenski, Biroul Național Anti-corupție din Ucraina a acuzat mai mulți deputați că au luat mită în schimbul voturilor lor în Rada Supremă de la Kiev. NABU arată că a „descoperit un grup criminal organizat, inclusiv membri actuali ai parlamentului”, care „au primit sistematic avantaje ilegale pentru a vota în Rada Supremă”.
Bani contra voturi în Rada Supremă
Ulterior, săptămânalul polonez conservator Do Rzeczy (La Obiect) a scris că printre suspecți se numără cinci membri ai partidului prezidențial – Slujitorul Poporului. Interfax-Ucraina scrie că grupul avea un lider și un canal de comunicare WhatsApp pe care erau trimise instrucțiunile de vot. ”După vot, se făceau plățile sistematice pentru deputații implicați”, arată raportul NABU.
O prima analiză a cazului din Rada Supremă poate aduce circumstanțe atenuante pentru regimul de la Kiev. Privind mai în profunzime, el nu este decât încă o dovadă a situației grave a corupției în Ucraina, o țară aflată în proces de aderare la UE, o aderare care va presupune transferul a miliarde de euro din banii contribuabililor europeni. Între timp, Ucraina primește zeci de miliarde de euro anual sub formă de arme și bani cash pentru funcționarea statului.
Corupție pe fondul urgenței războiului
Parlamentul este unul dintre sediile puterii în care sistemul oligarhic ucrainean și-a menținut puterea. Este un parlament aflat în cel de al șaptelea său an, pentru că legea marțială a împiedicat organizarea alegerilor. Odată cu invazia rusă din 2022, oligarhii ucraineni au pierdut din influență. Însă, le nivel politic, partidul prezidențial din Ucraina este încă dependent de facțiunile rămase din precedentele regimuri Ianukovici și Poroșenko. Voturile lor nu vin decât contra cost, în special când decizia privește războiul și este urgentă.
Urgența a presupus metode mai puțind ortodoxe în ultimii patru ani. Armele pentru Ucraina nu au putut fi furnizate, cel puțin în fazele inițiale ale războiului, decât prin intermediari obscuri – negustori de arme. Aliații au închis ochii la această sifonare de fonduri, scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung, într-un articol amplu dedicat corupției din Ucraina.
Noua oligarhie
Corupția pare să fi rămas lubrifiantul fără de care mecanismele statului ucrainean se gripează, iar aceasta ar însemna, în caz extrem, prăbușirea frontului. Așa se explică și ascensiunea lui Andrii Yermak, fostul șef al cancelariei prezidențiale, eminența cenușie a regimului Zelenski. ”Conducerea centralizată, cu linii de demarcație foarte slabe între puterea de stat și corupție, abuzul agenților serviciului secret SBU împotriva societății civile și a agențiilor anticorupție, alături de arestările dubioase ale șefilor marilor companii de stat au devenit caracteristicile unui sistem pe care criticii îl numesc yermocrație”, scrie FAZ.
Yermak și-a dat demisia în urma scandalului deturnării de fonduri de la Energoatom – o schemă condusă de un alt fost apropiat al președintelui, Timur Mindici. Ultima declarație a lui Yermak a fost anunțul plecării sale pe front, împotriva rușilor. Însă presa ucraineană nu a confirmat acest lucru. Mindici a fugit la Tel Aviv, în urma unui pont primit cu puțin înaintea descinderilor procurorilor NABU, în cazul Energoatom. A oferit recent un interviu pentru Ukrainska Pravda, sorbind dintr-un cocktail, pe o plajă însorită. Paguba în cazul Energoatom a fost de 100 de milioane de dolari. De la aceeași companie, în timpul regimului Ianukovici, au fost sifonate zeci de miliarde de dolari, scrie presa din Ucraina. Proporția jafului diferă. Năravul este același.
Ucraina după 1990: multă corupție, dar fără „verticala puterii”
La începutul anilor 1990, Ucraina era în derivă, la fel ca și restul republicilor sovietice, cu Rusia în frunte. Întreprinderile de stat nu mai produceau, minele din nu mai erau exploatate – prăbușirea industriei făcea inutil cărbunele. Nu existau judecători cu toalete aurite, ci judecători săraci, medici săraci, polițiști neplătiți și sportivi de performanță din perioada sovietică care cereau câte o țigară la colț de stradă.
Când colbul prăbușirii URSS a început să se așeze, Ucraina a cunoscut o traiectorie diferită de cea a Rusiei. Ca și în Rusia, miniștrii le-au vândut pe nimic prietenilor activele statului. Astfel au apărut oligarhii. Ca și în Rusia, noii oligarhi și-au creat grupări loiale – sportivii săraci au primit arme și mașini și au devenit bodiguarzi, șefii poliției au primit mașini de lux și au devenit paznicii afacerilor. Nu a apărut o ”verticală a puterii” ca în Rusia lui Putin, dominate de foștii lideri ai serviciilor secrete – siloviki. În Ucraina, oligarhii nu au fost dominați de vreo structură a statului. Nu aveau a se teme decât de alți oligarhi.
Asasinate și împărțirea teritoriului
Guvernatorul adjunct al Donețkului, Oleksandr Momot, a fost asasinat cu șase gloanțe trase în piept. Era un mare industriaș. La scurt timp, în 1996, este asasinat un alt oligarh din Donbas, Evghen Șcerban. Au existat suspiciuni că ordinul a venit de la premierul Pavlo Lazarenko și ar fi fost în interesul Iuliei Timoșenko, unul dintre liderii grupării din Dnipropetrovsk. Președintele clubului de fotbal Șahtar Donețk a fost aruncat în aer cu tot cu o peluză a stadionului.
Ucraina a fost împărțită în teritorii ale oligarhilor. În Donețk domnea Rinat Ahmetov. În Dnipropetrovsk domnea Igor Kolomosiki, primul finanțator al ambițiilor actorului-afacerist Volodimir Zelenski. În Vinița era Petro Poroșenko. Odată cu ei s-au îmbogățit polițiștii, si avocații și judecătorii, alături de marionetele de la guvernare. Erau ani în care profesia de avocat se reducea la predarea valizelor cu dolari unor judecători.
Statul era ca și inexistent, scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung. Când milițiile pro-ruse au ridicat primele baricade pe șoselele din Donbas, polițiștii ucraineni nu au făcut decât să verifice anvelopele mașinilor oprite astfel de separatiști.
Curupție acceptată în societate
Corupția era acceptată la nivelul societății, câtă vreme un medic câștiga un salariu din partea statului ce nu depășea 70 de dolari pe lună. Ambulanțele circulau doar în măsura în care șoferii și medicii scoteau bani pentru anvelope și carburant din propriul buzunar – sau din buzunarul pacienților.
Următorul pas al oligarhizării Ucrainei a fost acapararea parlamentului. Deputăția avea și are avantajul imunității, iar oligarhii și-au plătit cu bani grei alegerea. Nu au ezitat însă să-și recupereze investiția solicitând sume mari din partea guvernanților pentru fiecare vot important. Asta se întâmpla și acum, sub administrația Zelenski și cu Partidul Slujitorul Poporului la guvernare.
Clanurile oligarhice și-au instalat, pe rând, propriii oameni la guvernare. Fostul premier Pavlo Lazarenko a fost omul oligarhilor din Dnipropetrovsk. A scăpat ca prin urechile acului de o tentativă de asasinat. Viktor Ianukovici a fost omul oligarhilor din Donețk – era un politician „repectat”, având încă din tinerețe experiența închisorii.
Nici președintele Viktor Iușcenko, cu imaginea sa de revoluționar „portocaliu” pro-occidental, nu a făcut excepție. Doar că Iușcenko a aplicat alte metode de deturnare a averii statului – companiile intermediare care au căpușat comerțul cu gaze naturale de care au profitat rudele președintelui și premierul – Prințesa Gazelor Iulia Timoșenko. A fost perioada „războaielor gazelor” dintre Rusia și Ucraina și a întreruperii furnizării gazelor către Europa. A coincis cu forcingul grupului „prietenilor Ucrainei” din Europa de Est și al administrației Bush Jr. pentru deschiderea ușilor NATO pentru Kiev, la București, în 2008.
”Revoluția” lui Ianukovici
Viktor Ianukovici a adus o revoluție. Nu a fost vorba despre Maidanul din 2014 (revoluție pentru unii, lovitura de stat pentru alții). Ianukovici a încercat să schimbe caracterul sistemului introducând o „verticală a puterii”, precum în Rusia lui Putin. Aruncarea la închisoare a Iuliei Timoșenko a avut mai puțin a face cu un război ideologic între pro-ruși și pro-occidentali; a fost o eliminare a concurenței oligarhice din Dnipropetrovsk. Ianukovici și-a asigurat apoi dominația în Donețk, împărțind contracte generoase pentru stadioane și alte infrastructuri, înainte de Campionatul European de Fotbal din 2012. Ahmetov și oligarhii mai mici din Donețk au primit totul atunci. În schimb, au început să se supună lui Ianukovici.
Modelul Putin părea să prindă contur în Ucraina. Ianukovici a jucat la două capete în încercarea de a obține finanțare străină – și din Rusia, și din Europa. Cetățenii simțeau că fiul sau Oleksandr este pregătit pentru succesiune. Cam la fel ca și Oleg Voronin în Republica Moldova, viul lui Vladimir Voronin, președintele tacticii vițelul blând suge la două vaci.
Societate civilă și oligarhi, o alianță de conjunctură
Maidanul din 2014 a oprit acest curs. A fost un moment unic, în care oligarhii și societatea civilă timidă din Ucraina au devenit aliați de conjunctură. La fel s-a întâmplat în 2004, când societatea civilă s-a raliat în jurul Iuliei Timoșenko. Cum fiecare oligarh avea propriul trust de presă, independența media a fost asigurată – măcar pentru că bogații Ucrainei doreau să expună scandalurile în care erau implicați dușmanii lor. Însă, când jurnaliștii doreau mai mult de această libertate de conjunctură, ei plăteau chiar cu viața. Al doilea președinte al Ucrainei, Leonid Kucima, a fost implicat politic și moral, niciodată condamnat penal, în asasinarea jurnalistului Gheorghi Gongadze.
Aceasta era Ucraina la momentul în care „omuleții verzi”, în uniforme fără însemne, au ocupat Crimeea, iar în Donbas au început confruntările dintre autoproclamatele republici populare Donețk și Lugansk și armata ucraineană. Vladimir Putin putea ocupa atunci mult mai mult din Ucraina. Nu a făcut-o. A fost lipsă de viziune sau o dovadă a inexistenței vreunui plan de a ocupa Ucraina, cu atât mai puțin de ataca state NATO? Depinde în care tabără de afli. Lideri ai separatiștilor din Donbas, precum Igor Strelkov, înfundă pușcăriile ruse pentru că au dat primul răspuns. Occidentalii care preferă al doilea răspuns sunt ostracizați.
Lupta anti-corupție, o urgență pentru Europa
Ultracentralizarea puterii este necesară în vreme de război. Cumpărarea voturilor unor deputați ai opoziției poate fi justificată, la fel ca și recursul la negustorii de arme, câtă vreme este în joc apărarea țării. Însă crearea unei neo-oligarhii și „yermocrația” sunt semnale de alarmă. Pe 4 noiembrie, ultimul raport al CE privind progresul Ucrainei pentru aderare era plin de stegulețe verzi la multe capitole.
Kievul a stabilit 2028 ca orizont pentru aderarea la UE. Comisarul European pentru Extindere, slovena Marta Kos, vorbește despre anul 2030 ca termen realist. Lipsa opoziției Rusiei și eventuale presiuni americane pot grăbi procesul aderării. În acest context, atenția asupra Ucrainei trebuie să nu se mai concentreze doar la evoluțiile de pe front, drone, război hibrid, cognitiv și emoticoane. Abudența narațiunilor despre noua Ucraina ca poveste de succes riscă să transforme țara vecină într-o gaură neagră.
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.
