(text scris în 2014; recitit azi, cu uimire față de actualitatea lui)
Dragi lideri de opinie,
Dacă astăzi, în România, nimeni de calitate nu mai vrea să fie ministrul Educației, nu e doar vina politicienilor. O parte importantă din responsabilitate vă aparține și vouă. Preponderent vouă.
Textul de mai jos l-am scris în 2014. L-am recitit acum și sunt eu însumi uimit de cât de puțin a îmbătrânit. Din păcate. Nu l-am scris din afara sistemului, ci din interiorul lui. Nu ca observator serafic, ci ca actor care a plătit un preț politic, profesional și personal. Tocmai de aceea am obligația față de mine să vă cer responsabilitate.
Citesc zilnic opinii „noi și originale” despre „scandalul din educație”, semnate de diverși „formatori de opinie”. Unii redescoperă apa caldă. Ca la fotbal, fiecare are teoria lui. Întrebarea mea, atunci ca și acum, este simplă: unde erați în vara lui 2011, când cei care au organizat primul bacalaureat corect din România — începând cu cei 20.000 de supraveghetori, cu zeci de inspectori și cu întreg aparatul ministerului — erau linșați mediatic pentru curajul de a arăta adevărul?
V-ați inflamat trei zile, apoi ați uitat. Ați filosofat, ca și acum, despre sexul îngerilor. Nu ați înțeles nici atunci — și nu păreți să înțelegeți nici azi — că nu mai era loc de nuanțe. Miza nu eram eu. Miza nu era un guvern. Miza nu era criza. Miza erau copiii voștri.
Nu ați avut răbdarea să înțelegeți de ce, împreună cu oameni precum Mircea Miclea și zeci de mii de profesori onești, am luptat pentru clasa pregătitoare, pentru masteratul didactic, pentru finanțarea per elev, pentru camere video la bacalaureat, pentru învățământ profesional funcțional, pentru universități libere de plagiat. Pentru voi, marii formatori de opinie, era mai simplu can-can-ul și interpretarea alambicată a spuselor vreunui politruc de doi bani.
Era prea greu să încercați să înțelegeți ceea ce Comisia Europeană a înțeles dintr-o lectură atentă: că reforma propusă de comisia Miclea era, în mod real, ultima șansă coerentă de a face ceva serios cu educația din România. Dar cum să priviți cu bună-credință o reformă etichetată drept „băsistă”? Sindromul era deja instalat: „vine de la ceilalți, deci e rău”.
Nici atunci, nici acum, nu aveți timp să vedeți lucrurile esențiale. Din testele PISA 2012 ați reținut doar că România stă prost. V-a scăpat faptul că, față de 2009, România a avut cea mai mare creștere din Uniunea Europeană. Pentru prima dată nu mai eram ultimii. Pentru prima dată progresam consistent. Am depășit trei țări din UE. Știți ce a diferențiat perioada 2009–2012 de toți ceilalți ani de după 1989? Faptul că lucrurile au fost făcute serios, exigent, de profesioniști. Iar rezultatele au început să apară.
Da, în sistemul de educație e multă mizerie. Da, părinții și profesorii sunt jumătate victime, jumătate complici. Dar o parte din vină vă aparține și vouă. Vina de a nu fi avut răbdarea intelectuală și onestitatea morală de a distinge binele de rău. Vina de a fi inoculat zilnic ideea că „toți sunt la fel”. Prin asta nu ați făcut decât să distrugeți, zi după zi, încrederea în presă, în competență și în ideea însăși de reformă.
Nu. Nu toți sunt la fel.
Nu e tot una să ai un doctorat făcut cu un laureat Nobel sau la Sorbona, Oxford ori Harvard și să-ți fi plagiat doctoratul.
Nu e tot una să legiferezi pentru a proteja mediocritatea sau să construiești politici publice bazate pe studii serioase.
Nu e tot una să ai curajul de a spune adevărul sau să-l ascunzi sub preș, în stil comunistoid.
Dacă nu dezrădăcinăm aceste comportamente până la ultimul fir, ne putem lua adio de la viitorul României. Scriam asta în 2014. O cred și azi. Poate chiar cu mai multă îngrijorare.
Uitați-vă la ce scriați acum zece ani și la ce scrieți azi. Chiar nu v-ați plictisit să treceți aceleași concepte prin același malaxor de vorbe? Chiar nu vedeți că prea multe articole nu spun decât „politicianul X e prost”? Aveți puterea intelectuală să scrieți măcar un articol în care să prezentați argumente pro, argumente contra și o concluzie onestă?
Nu, asta nu e doar treaba politicianului. Dacă nu o faceți voi, în spațiul public vor ajunge doar fraze scurte, violente, abrutizante. Iar consecința inevitabilă va fi pierderea libertății de a scrie liber. Istoria nu iartă golurile de gândire și vedem deja consecințele.
Am scris acest text cu frăție întru suferință, nu cu aroganță. Analiza rece îmi spune că „sistemul” de educație e stricat dincolo de reparabil. Analiza rece îmi spune că lumina abia mai pâlpâie. Nu am însă de ales decât să trăiesc cu vaga speranță că încă se mai poate ieși din acest cerc vicios. Dar timpul nu avea răbdare în 2014, acum nici atât.
