În privinţa eventualei uniri a celor două state de limbă română, de pe urma faptelor şi a trăirilor contemplate în ultimele decenii s-ar putea desprinde percepţia, aproape generală, că ar fi ceva greu de făcut. Fapt adevărat, fireşte; aş putea şi eu aduce câteva argumente suplimentare în acest sens, inclusiv invocând unele planuri, concrete, făcute de neprietenii noştri şi care urmau a fi activate, cu un scontat efect distructiv, în momentul actului unificator şi eliberator. Pe de altă parte, însă, cum s-ar putea înfăptui un astfel de act istoric, fără ca realizarea lui să fie dificilă? Ar fi o aşteptare nerealistă, dacă nu cumva şi nelegitimă. Dacă acum ne plângem că ne e „greu”, atunci să ne gândim cât de „uşor” a fost în 1918? La urma-urmei, la 27 martie 1918 Basarabia se unea cu un Regat al României care, la ora aceea, părea învins în Primul Război Mondial (chiar dacă ieşise învingător din toate bătăliile, în vara anului precedent). Românii poate că au avut şi noroc uneori, dar, în primul rând, au luptat pentru a-l avea.
Într-o atmosferă de depresie generală şi de generalizare a judecăţii că „atâta s-a putut” (adică… nimic), a erupt declaraţia preşedintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, care şi-a început recent al doilea mandat. Într-un podcast realizat de doi jurnalişti britanici, Sandu a precizat, fără echivoc, că „dacă am avea un referendum, aş vota pentru reunirea cu România”, motivând, extrem de realist, că „pentru o ţară mică precum Republica Moldova este greu să supravieţuiască, în special sub presiunea Rusiei, ca ţară democratică şi suverană”. Declaraţia, chiar dacă a fost însoţită de unele precizări inspirate de prudenţa diplomatică, a avut un oarece efect, nu foarte mare, dar un efect care ne face, totuşi, să credem că declaraţia nu a venit în mod întâmplător, în acest moment. Mihai Gribincea, fostul ambasador al Republicii Moldova la Bucureşti, actualmente consilier al guvernatorului Băncii Naţionale a României, a dezvoltat analiza implicaţiilor acestui spectaculos gest politic, subliniind că „declaraţia Maiei Sandu despre Unire readuce Prutul în centrul unei dezbateri pe care Moscova şi guvernările proruse de la Chişinău au încercat, decenii la rând, să o îngheţe”. Mai mult, Gribincea realizează o paralelă cu faimoasa declaraţie făcută de preşedintele american John F. Kennedy în proximitatea Zidului Berlinului, construit tot de sovietici (ca şi „zidul” sufletesc, foarte puternic „fortificat”, de pe Prut). Acea declaraţie, chiar dacă „nu a anunţat nicio reunificare şi nu a promis nicio intervenţie”, a avut consecinţe morale importante, deoarece „a delegitimat ideea că divizarea Germaniei este definitivă, a subminat narativul sovietic al «ordinii ireversibile» şi a readus reunificarea germană în orizontul publicului”. Până la urmă, reunificarea germană s-a şi realizat, chiar într-o succesiune foarte rapidă, valorificându-se astfel un context internaţional care a favorizat-o, cel creat la sfârşitul anilor `80. Cu alte cuvinte, şi germanii s-au luptat pentru a-şi face norocul; cei care au prins acele vremuri, îşi amintesc că nici chiar ei, puternicii germani, nu au primit cadouri. La rândul lui, premierul Republicii Moldova, Alexandru Munteanu, chestionat de presă în legătură cu declaraţia unionistă a Maiei Sandu, a răspuns că „eu, ca o decizie personală, aş vota «pentru»”. Această din urmă declaraţie este, ce-i drept, învăluită în multe rezerve, abil formulate, în aşa fel încât preşedintele Republicii Moldova să nu fie contrazis, însă, totodată, să se înţeleagă că guvernul nu intenţionează să întreprindă nimic în acest sens. Acesta nu este un element esenţial, deoarece „hatul” a fost deja trecut, iar tabăra românofobă de peste Prut a primit semnalul foarte clar că nu mai poate conta pe ajutorul statului în menţinerea captivităţii sufleteşti a unei părţi (de altfel, tot mai reduse numeric) a populaţiei republicii.
Cu alte cuvinte, „mingea” a ajuns acum în „curtea” României, care poate dezvolta subiectul sau, dimpotrivă, îl poate îngropa. Acesta nu ar trebui să fie un lucru rău, având în vedere că aici există resurse politice şi financiare mult mai mari decât dincolo de Prut. Asta ca să nu mai vorbim de importanţa strategică a României şi de situaţia geopolitcă extrem de tulbure, dar care ar putea fi valorificată în maniera, de mult timp cunoscută nouă, de a „pozitiva negativitatea din istorie”. Preşedintele în funcţie al României (şi el recent ales), Nicuşor Dan, a declarat, în cadrul campaniei electorale că, dacă ar fi conform dorinţei lui, ar spune „Unirea acum”. Apoi, a instilat unele precizări diplomatice, normale atunci când te referi, totuşi, la un alt stat. Mai limpede a fost, în acea perioadă, fostul premier al Republicii Moldova, Vlad Filat, care a declarat, pe la televiziuni, că procesele politice care tocmai se desfăşurau ar putea constitui „un plan de reunificare a ţării”.
Rezervele formulate cu ocazia recentelor declaraţii unioniste constau în prezentarea rezultatului referendumului de anul trecut, prin care cetăţenii Republicii Moldova au votat în favoarea unei viitoare (ipotetice) aderări la Uniunea Europeană. Acesta nu este, însă, un factor care să dezavantajeze ideea Unirii, ba chiar dimpotrivă. Nu numai că nu există o incompatibilitate între apartenenţa la U.E. şi Unire, dar România este deja membră în Uniunea Europeană, în spaţiul Schengen şi aşa mai departe (urmează, în curând, şi O.C.D.E.). Aşadar, prin unirea celor două state care au ca limbă oficială româna, Republica Moldova ar deveni, automat, membră a Uniunii Europene (mult mai dificil ar fi cu intrarea în N.A.T.O., dar şi aici ar putea exista soluţii, care trebuie bine negociate în prealabil). Declanşarea negocierilor directe de aderare, între Chişinău şi Bruxelles, are însă un rol foarte important (un succes în care diplomaţia de la Bucureşti a avut un rol la fel de important), acela de a diminua temerile statelor europene faţă de profilul compatibil al noului candidat, deci de a uşura şi viitoarea abordare favorabilă a reunificării (nu, nu sunt naiv, sunt conştient de toate dificultăţile implicate, spun doar că de noi depinde să facem ceea ce trebuie să facem). Pe de altă parte, să fim sinceri: la referendum, cetăţenii Republicii Moldova nu au fost chemaţi să aleagă între aderarea la U.E. şi Unire, cea de-a doua opţiune nefiind deloc menţionată pe buletinul de vot. Toate voturile unioniste au fost exprimate în favoarea aderării la U.E. Nici măcar nu este o dilemă de tip nou: fiind ceva mai bătrân, îmi amintesc foarte bine discuţiile, la fel de grele, vizavi de temerile, dacă nu chiar de refuzul Uniunii Europene de a accepta libera călătorie a numărului mare de locuitori ai Republicii Moldova care solicitau cetăţenia română, în contextul în care România urma a fi admisă, în scurt timp, în U.E. Ulterior, problema a fost rezolvată în modul cel mai favorabil, pentru că s-au făcut eforturile necesare în acest sens şi nu s-a acceptat teroarea psihologică a lui „atâta s-a putut”. Aşadar, intenţiile lăudabile comunicate public în ultimele săptămâni ar trebui urmate de fapte pentru materializarea intenţiei, însă desigur că nu într-un mod impulsiv. Un referendum pentru Unire trebuie pregătit temeinic şi într-un interval de timp rezonabil (dar nu foarte îndelungat, deoarece s-ar pierde beneficiile momentului geopolitic cu totul special), după cum neliniştile unei părţi a populaţiei trebuie tratate cu deplin respect şi demontate cu mult tact. Există soluţii consacrate pentru asta, nu trebuie să inventeze nimeni roata de la bicicletă. Chiar referendumul pentru susţinerea aderării la Uniunea Europeană este un exemplu de succes în acest sens (un succes relativ, totuşi, deoarece opţiunea „da” a putut ieşi învingătoare datorită voturilor cetăţenilor stabiliţi în România şi în diaspora). Toate sondajele de opinie realizate peste Prut atestă creşterea constantă a numărului de unionişti. De asemenea, generaţiile tinere, care nu au trăit în epoca sovietică, sunt cele care au facilitat consacrarea legală a ideii că vorbesc limba română (nu aşa-zisa „limbă moldovenească”, scornită de sovietici) şi cele care nu se mai tem de România. Aşadar, problema noastră nu este că majoritatea „nu doreste” Unirea, ci că majoritatea încă nu şi-o doreşte, dar ne aflăm tot mai aproape de crearea acestei majorităţi, lucrurile nu stau pe loc. Pentru a face, cu adevărat, diferenţa, trebuie să ne implicăm, nu să aşteptăm ca totul să se rezolve (sau nu) de la sine. Acum ar fi momentul cel mai potrivit pentru aceasta, din moment ce conducătorii Republicii Moldova se declară favorabili ideii, iar statul român se declarase, oricum, de ceva vreme (în 2018, Parlamentul de la Bucureşti a adoptat, chiar în prezenţa premierului de la Chişinău, a declaraţie explicit favorabilă reunificării).
Aici, deja am veni în conflict cu mantra consolidată a mentalului colectiv de la noi, cultivată mediatic într-un stil extrem de agresiv şi cu o jubilaţie greu de înţeles, aceea că „noi nu existăm”. Ar veni, desigur, în conflict şi cu ceea ce a mai rămas din mentalitatea sovietică, camuflată, acum, în spatele unei aparente disponibilităţi pentru dialog, cu condiţia ca acesta să fie un dialog de la distanţă (recent, la Timişoara, un fost preşedinte al Republicii Moldova a afirmat că voturile unioniste de peste Prut ar fi de numai 0,3%, ignorând vădit atât recenta revenire, în forul legislativ de la Chişinău, a unui partid unionist, cât şi faptul că marea majoritate a voturilor unioniste au fost dirijate, în mod perfect justificat, către partidul fondat de Maia Sandu).
La drept vorbind, Maia Sandu îşi declarase intenţia de a vota favorabil, în ipoteza unui referendum pe tema Unirii, încă înainte de prima ei alegere în poziţia de preşedinte. Îmi amintesc şi momentul în care, la o dezbatere electorală televizată, Igor Dodon (cel care, altminteri, se laudă cu celebrul „culioc” primit de la Moscova) o acuza că doreşte „lichidarea statalităţii moldoveneşti” şi o soma să îşi retragă declaraţia de intenţie. Ceea ce Maia Sandu nu a făcut. Apoi, din funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, tot Maia Sandu a spus ceva cum că, dacă în 1918, a existat un act urmat de un proces, în viitor va fi un proces urmat de un act. Şi aceasta a fost o declaraţie sugestivă, în ciuda formulării ei aparent sibilinice. În ceea ce mă priveşte, continui să fiu stupefiat de faptul că, de ori de câte ori menţionam, pe la Bucureşti, aceste episoade, eram întâmpinat fie (rareori, totuşi) cu întrebarea „păi, când a spus?”, urmată apoi de adâncă tăcere (după explicaţiile mele, reluate) fie, mult mai adesea, direct cu o tăcere însoţită de priviri ferm îndreptate către lateral (privirea aceea inexpresivă, care constituie marca consacrată a intelectualului român ce refuză instinctiv să se abată cu un milimetru de la „foaia de parcurs” care crede că i-ar fi fost stabilită).
De data asta, ceva pare să se fi schimbat prin străfundurile „metodologiei” de control a discursului public. Declaraţia Maiei Sandu a fost publicată şi i s-a dat o oarecare atenţie mediatică. Dar, dacă va rămâne fără urmări… şi pericolul acesta este, deoarece în câteva zile se va aşterne nu numai tăcerea, ci şi uitarea. Iar peste câţiva ani ne vom întreba, din nou (de om mai trăi), dacă această declaraţie a fost doar un balon de încercare, sau începutul aplicării unui plan dinainte convenit, după un desfăşurător bine stabilit, dar care a fost dat uitării, iar cei care au încercat să îl respecte au fost lăsaţi în fotbalisticul ofsaid. Sunt unul dintre cei care au susţinut, în ultimii ani, pe baza unor informaţii disparate, asezonate cu ceva intuiţie, poate şi cu o doză de wishful thinking, ipoteza existenţei unui astfel de plan.
Şi, întrucât atunci când recomanzi ceva, se cuvine să fii tu primul, sau printre primii care aplică recomandarea, declar aici: eu, Silviu Ilie Moldovan (pseudonim publicistic Silviu B. Moldovan), cetăţean român major, susţin ideea de unire (mai precis, de ReUnire) a României cu Republica Moldova, în cadrul graniţelor recunoscute internaţional şi voi vota ca atare în cazul convocării unui referendum pe această temă. Susţin această idee (şi aştept iniţiativa de materializare a ei) ca persoană fizică, cum se spune uneori, sau, mai simplu, o susţin „şî eu”, cum suna, acum ceva ani, vorba unei incipiente mişcări civice pentru realizarea de autostrăzi în regiunea Moldovei de la vest de Prut.
Voi, dragi concetăţeni şi compatrioţi (nu mă refer numai la etnicii români; şi eu sunt un metis româno-maghiar, ba şi cu foarte vagi ascendenţe sârbeşti)? Sunteţi pentru, sau „pentru contra” ReUnirii? Vă invit să vă precizaţi punctul de vedere, public, ca să ştim cum stăm şi câţi suntem. Să ştie, la o adică, şi Vladimir Putin. Dacă nu mi-ar fi teamă să nu cad în gravul păcat al trufiei, aş spune că sunteţi liberi, eventual, să subscrieţi şi la unele din afirmaţiile cuprinse în acest „manifest”. Important este, însă, să pricepem că binele cu forţa nu ni-l va face nimeni şi, dacă mai aşteptăm mult para mălăiaţă (ca să cadă în gura ştim noi cui), s-ar putea să ajungem a ne întreba dacă chiar am existat pe lumea asta, sau doar ni s-a părut.
Articol scris de Silviu B. Moldovan
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.
