Celebrele statuete „Gânditorul” și „Femeia șezând”, ce pot fi admirate astăzi la Muzeul Național de Istorie a României, au fost descoperite în 1956 în apropiere de Cernavodă. Aparțin unei vechi culturi, din urmă cu aproape cinci mii de ani, care și-a luat numele după satul dobrogean Hamangia, în care s-au găsit primele artefacte ale acesteia, în 1952-1953. Cum se tălmăcește, totuși, numele de Hamangia, cunoscut de câteva decenii în lumea întreagă? Etnologul Gheorghiță Ciocioi ne-a oferit explicații: „Numirea e una turcească, românizată. În turcă: Hamamci (a se citi Hamamgi). Hamam, în turca otomană, are înțelesul de «baie», terminația «ci» indicând profesia – îngrijitor/proprietar de baie. Hamam provine din arabă – ḥammām («foarte cald», izvor termal, baie termală). Derivă din rădăcina arabă ḥmm/ḥamma – a clocoti, a se înfierbânta (cunoscut sub forme apropiate, cu același înțeles, și în aramaică/siriacă și ebraică). Numele vechi al satului dobrogean Hamangia a fost astfel schimbat, acesta numindu-se astăzi Baia. Proprietarul/îngrijitorul băii – hamamgiul – trebuie să fi avut «afacerea» în localitate, nu?” Fără doar și poate…
Cetatea neagră din Oltenia
Un alt nume al „Dicționarului” de astăzi – Caracal: „Caracal, la fel ca Teleorman, e un nume cuman. Nume purtat de mai multe localități din Turcia de astăzi – Karakale. La noi, pronunțat Kara-kală, ajuns Caracăl/ Caracal. În tălmăcire: cetatea neagră. O localitate apărută lângă o fortăreață, castel, cetate. Alte nume turcice compuse: Karadeniz – Marea Neagră, Caraorman – Pădurea neagră, Çanakkale – oraș din Turcia (cuvânt compus din çanak – oală/vas de lut și kale – cetate). Kara-kale/ kală = cetatea neagră, ori cetatea lui Negru (Vodă). Cel mai probabil așadar, un nume de origine cumano-pecenegă, asemenea numelui de Tele-orman. Mai multe orașe dintre Dunăre și Balcani au fost numite de turci, în trecut, kale/ kală ori kaleto (Nikopole, de pildă, avea o kaleto – cetățuie -, rămasă din falnica cetate (kale) de refugiu de odinioară. Echivalentul slav de mai târziu al «kaleto» va fi «grădiște». Ada Kale era, în turcă, insula-cetate. Caracalul avea, de asemenea, un vechi turn-cetățuie de la care își trage numele.”
Cel cu nasul mare
Alt nume cu înțeles uitat – Nosatîi: „Nume întâlnit în Basarabia și Bucovina de Nord – în zona de contact dintre spațiul ruteano-ucrainean și cel românesc răsăritean (Hotin, Cernăuți, Soroca). În ucraineană, «nosatîi» (носа́тий) – «cu nas mare/lung, năsos». În rusă, «nosatîi» (носатый) are același înțeles (nas proeminent). La origine, o poreclă ajunsă nume de familie. Din nos (нос) + sufixul – at (ат) + terminația adjectivală – îi (ый/-ий). «Cel cu nasul mare». Nu «pe sus».” În continuare, un nume de așezare cu conotații pierdute – Tămădău: „Numele a două sate din Călărași. Moșiile acestora, împreună cu cea a satului Plumbuita, din apropiere, au aparținut mănăstirii Plumbuita din București. Tămădău nu are legătură, cum s-a presupus, cu termenul maghiar támadó (cu sensul de atacator, agresiv). De altfel, un astfel de nume de familie, în maghiară, nu există.”
Ginere al unui mare boier
Atunci? „Numirea dată e una otomană – damad/tamad. A fost preluată în turcă din persană (dāmād), păstrând sensul dintru început – «ginere» -, dar ajungând să «funcționeze» și ca «titlu», nu doar cu sensul comun știut. La otomani, Damad/Damat, așezat înaintea numelui, indica mai ales pe cineva ajuns ginere al dinastiei sau al unei familii foarte înalte. Exemple otomane bine știute: Damad İbrahim Pașa, Damad Ferid Pașa etc. În Balcani, termenul a circulat chiar ca poreclă/ nume personal, de unde numele de familie de astăzi, Damad, Damadov, Tamadov – «al lui Damad – fiul sau urmașul lui Damad». Transformarea lui d în t, în slavă, era altfel ceva obișnuit în trecut (de pildă, damızlık ajunge în slavă și bulgară tamazlăk). Damad/ Tamad (Dămădău/ Damadov/ Tamadov etc.) putea fi ginere al unui domn sau mare boier, terenul dăruit mănăstirii Plumbuita de către cel ce purta un astfel de titlu (pasager probabil la noi) de modă otomană – damat/tamad – fiind numit «tămădău». De la moșia dată, numele celor două sate.”
Pastila de istorie
Meterhaneaua lui Mihai Viteazul
În 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul își făcea intrarea triumfală în Alba Iulia, împreună cu oastea sa, la trei zile după biruința de la Șelimbăr. În câteva luni, voievodul Țării Românești cucerea și Moldova, smulgând-o influenței polone, și transforma astfel orașul de pe Mureș în prima capitală a celor trei țări române unite pentru prima oară sub sceptrul unui domn român. Înainte de a intra în Alba Iulia, Mihai a fost întâmpinat de episcopul romano-catolic şi de către alți nobili din Transilvania, care i-au înmânat cheia Cetăţii de scaun a Ardealului. „Într-aceea, Mihai-Vodă, ridicându-și tabăra de la Sibiu, înaintă cu încetul spre Alba-Iulia, iar prin toate orașele pe unde trecu în cale, locuitorii alergau înainte-i cu daruri, slobozind puști în semn de veselie, primindu-l cu mare dragoste și entuziasm. Apropiindu-se de Alba, locuitorii orașului îi ieșiră înainte cu multă bucurie, iar în fruntea lor era episcopul catolic, ce era încunjurat de tot clerul său, care îl felicită în numele poporului pe domn, de sosirea sa, urându-i fericire și o domnie lungă asupra țării Ardealului.”, nota Nicolae Bălcescu în scrierea care l-a nemurit – „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.”
Muzica militară a ienicerilor otomani
De remarcat că toate aceste defilări/etalări ale forței militare erau însoțite de acorduri muzicale specifice – da, da, Mihai Viteazul, ca mulți alți conducători de oști din acea vreme, agrea astfel de spectacole menite să sporească grandoarea războinicului. Mai multe amănunte ne vin dinspre distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi: „Un mare istoric, aflat într-o grea suferință sufletească, descrie tabloul intrării marelui Mihai în Alba Iulia. La București și la Iași, ar fi fost pe atunci «la putere» meterhaneaua otomană. Mihai ar fi intrat, așadar, în cetate într-un astfel de «decor muzical». Meterhaneaua era muzică militară turcească/o fanfară de ieniceri, cu multe instrumentele de percuție, cu tobe și instrumente de suflat (surle, fluiere, trâmbițe etc.). Istoricul, după ce anunță «orchestra», și-l închipuie pe «strămoșul lui Guță» făcând dedicații manelistice «lui Mihai». Mihai, da, «în pas cu moda», își va fi procurat o meterhanea pentru izbânda ardeleană. Întâi de toate, meterhaneaua otomană l-a inspirat pe Beethoven. Poate să fi plăcut și lui Mihai, de ce nu! Europa de Vest a fost cuprinsă de o adevărată modă culturală, fiind fascinată de muzica militară a ienicerilor otomani. Mozart și Haydn au preluat ritmurile instrumentelor specifice meterhanelei în operele lor celebre…”
Nicio legătură cu maneaua de astăzi
Mai departe: „În ceea ce privește manelele, acestea nu aveau/ nu au nici o legătură cu ceea ce rromii de la noi numesc astăzi manele. Meterhaneaua, prin urmare, nici pe departe manea, iar maneaua otomană (pătrunsă la noi după Mihai, populară la curțile boierești de la jumătatea secolului al XVII-lea, dar mai ales în epoca fanariotă), deloc ce auzim astăzi. Sincer, toate astea se auzeau, pe vremea intrării lui Mihai în Alba Iulia (vreun veac și jumătate s-au tot «produs»), în Buda otomană, unde nu mai era picior de ungur la 1600. Doar moschei, derviși, șalvari, manele și din când în când … marșul tobelor.”
Numirea Hamangia este una turcească, românizată. În turcă: Hamamci (a se citi Hamamgi). Hamam, în turca otomană, are înțelesul de «baie», terminația «ci» indicând profesia – îngrijitor/proprietar de baie. – Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Hamam provine din arabă – ḥammām («foarte cald», izvor termal, baie termală). Derivă din rădăcina arabă ḥmm/ ḥamma – a clocoti, a se înfierbânta (cunoscut sub forme apropiate, cu același înțeles, și în aramaică/siriacă și ebraică). – Gheorghiță Ciocioi, etnolog
70 de ani s-au scurs de la descoperirea celor două statuete de lut de la Hamangia.
Meterhaneaua era muzică militară turcească/o fanfară de ieniceri, cu multe instrumentele de percuție, cu tobe și instrumente de suflat (surle, fluiere, trâmbițe etc.). – Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Meterhaneaua otomană i-a inspirat pe Beethoven, Mozart, Haydn… Poate să fi plăcut și lui Mihai, de ce nu! Europa de Vest a fost cuprinsă de o adevărată modă culturală, fiind fascinată de muzica militară a ienicerilor otomani. – Gheorghiță Ciocioi, etnolog
