„Și pauza asta nu înseamnă că trebuie să fie 700 de kilometri pe Via Transilvanica. Pauza poate să însemne că mergi un weekend la Brașov sau că te reapuci de alergat sau de pictat, orice-ți făcea ție bine în trecut”, continuă Anca Iosif, într-o discuție cu HotNews.
Jurnalista freelance de mediu, cu peste 15 ani de experiență în domeniu, a străbătut cei 1400 de kilometri care compun Via Transilvanica, de la Putna la Drobeta Turnu-Severin pe jos, în două runde.
Primii 700 de kilometri i-a făcut în 2021, cu ochii de reporter, pentru un material scris în Dor, revista la care lucra atunci. „Am făcut un pitch cu traseul ăsta, și am zis că trebuie să scriem despre el, având în vedere și experiența mea montană (n.r. de peste 20 de ani face diverse drumeții pe munți). M-am considerat persoana potrivită să merg pe teren și să văd ce a făcut echipa de la Tășuleasa Social acolo, prin ce zone trece drumul, cum se raportează sătenii și cum ne raportăm noi la el, în prima vară post-pandemică”, explică ea.
La acea vreme, după prima bucată de drum, s-a întors cu sentimentul că vrea să încerce să facă mai mult lucrurile în ritmul ei, pe cât posibil. „Normal că nu se poate tot timpul, dar încerc să fiu în contact constant cu mine, înainte să dau din timpul meu oricui; să mă gândesc dacă vreau să mă văd cu persoana respectivă, dacă am mâncat, dacă am dormit. Încerc să am un pic mai multă grijă de mine. Știu că viața e agitată și nu se poate mereu, dar asta este prima și cea mai importantă lecție.”
„Nu-mi era bine”
Încă de la prima experiență pe Via Transilvanica, Anca Iosif avea în minte ideea unei cărți, mai ales că tot atunci o editură i-a propus să-și transforme aventura într-un jurnal de călătorie.
Lucrurile s-au concretizat ani mai târziu, după ce s-a întors, în 2025, pe traseu, pentru a finaliza ultimii 700 de kilometri. De data asta, motivația a fost alta. „Nu-mi era bine. Veneam după câțiva ani destul de greoi în care nu am fost în contact cu mine și mi-am înghesuit foarte multe colaborări. Nici relațiile din familie nu erau strălucite. Prietenilor nu prea știam cum să le spun că nu mi-e bine, iar la terapie nu prea mai aveam posibilitatea să merg. Am avut două procese terapeutice începute și întrerupte în ultimii cinci – șase ani, din lipsă financiară. Mergeam de vreo 20 de ani pe munte și știam cât de bine îmi făcea natura. După o pauză destul de mare de la ea, în care am fost băgată în malaxorul ăsta al Capitalei și în viteza cu care se desfășoară lucrurile, am zis că trebuie să iau o pauză și să mă reîntorc la rădăcinile mele care mă bucură. Înapoi în natură”, povestește autoarea pentru HotNews.
Un început de alinare
„Împăcare pe Via Transilvanica” este cartea care a ieșit la lumină, după încă o lună petrecută la pas, singură, pe drumurile țării. „Departe de București și în toiul caniculei, jurnalista a călătorit singură printre stâne și oi, printre păduri și animale sălbatice, printre săteni și preconcepțiile lor și, mai ales, printre propriile fantasme și blocaje. Căutările ei s-au transformat în acest jurnal de călătorie foarte personal și amuzant, o cronică duioasă a României de astăzi, fără cosmetizări, scrisă cu deschiderea celei care, trecută de 35 de ani, pornește din nou la drum. De data asta cu așteptări doar de la ea însăși”, scrie în descrierea volumului.
Anca Iosif recunoaște că este bucuroasă că l-a scris acum, după a doua etapă, și nu în 2021. „Cred că are mult mai multă substanță și mult mai multă relevanță pentru oamenii din jur, care poate trec prin lucruri similare, cărora le e greu sau ar avea nevoie să-și amintească că nu sunt singuri și că sunt și alții care trec prin aceleași stări ca ei. Și chiar dacă nu îndrăznesc să le spună, să ceară ajutorul, poate cartea asta, și multe dintre rândurile din ea, pot fi un început pentru orice conversație, sau pentru un pic de alinare.”
„E nevoie să fim mai blânzi unii cu alții”
– Ați parcurs în total 1.400 de kilometri pe Via Transilvanica și ați lansat o carte despre întreaga experiență. Cu ce lecții ați rămas despre dumneavoastră și despre lumea din jurul dumneavoastră?
– Cea mai importantă lecție, la care m-am gândit și pe traseu, e să înveți să fii singur, dar și cu ceilalți. E foarte greu și să fii într-o comunitate, la muncă, să fii cu oameni, pentru că oamenii poate nu îți îndeplinesc așteptările, poate sunt gălăgioși, poate nu fac lucrurile cum ai avea tu încredere să le facă. Și totuși, fără oameni nu putem, ne e greu. Cred că este o nevoie tot mai mare să nu mai fim atât de singuri, în laptopurile și în capetele noastre, dar nu știm cum să găsim acest mijloc, să fim și unii cu alții, dar și pe cont propriu. O lecție ar fi că e nevoie să găsim mai mult calea de mijloc și să fim mai blânzi unii cu alții, în toate interacțiunile pe care le avem. Să ne amintim că, dacă cineva nu ne răspunde la telefon, poate a avut o zi grea; nu înseamnă că am făcut ceva greșit. Să încercăm să ne gândim de mai multe ori că poate o situație nu e despre noi.
Să te detașezi de așteptările celorlalți
– În mesajul de promovare a cărții, vă puneți întrebarea „Cum vă lepădați de așteptările celor din jur?”. Într-o societate în care ni se cere constant să demonstrăm și în care pare că nu ajungem niciodată la un punct final, ce ați învățat pe Via Transilvanica despre cum să vă desprindeți de aceste așteptări?
– Drumul a fost un mare exercițiu despre cum să mă desprind de aceste așteptări, de multe ori închipuite, ale celorlalți. Cel mai bun exemplu este că la început, mergeam mulți kilometri zilnic, câte 37-40 de kilometri, pentru că făceam trasee foarte lungi și eram obișnuită să mă rup pe munți și în aceeași zi să mă duc, să mă întorc. Și cumva așteptarea din capul meu era că ceilalți așteaptă de la mine să performez în continuare și că, dacă nu performez în stilul ăsta, o să eșuez și toată lumea o să spună că sunt un om slab.
A fost cineva care mi-a zis în 2021, pe primul traseu, că așteaptă să vadă câte zile mai am până renunț, și nu e prima situație de genul ăsta. Și atunci, cumva, dintr-o frustrare și furie interioară, parcă simți nevoia să le dai peste nas și, mai degrabă, să performezi și mai tare ca să le arăți că nu au dreptate. Deci, este o luptă continuă. Nu pot să zic că am reușit să mă desprind de tot, dar farmecul unui astfel de drum atât de lung, adică 700 de kilometri, este că de la o zi la alta înveți să mergi în ritmul tău și, la un moment dat, nu te mai interesează ce cred ceilalți și începi să-ți asculți corpul.
– O altă întrebare pe care v-o puneți este cum să vă deconectați. Dar cum faceți asta cu adevărat într-un context economic, politic și social instabil, într-un sistem în care trebuie să fiți mereu conectată și productivă?
– Când știu că am o zi mai liberă, îmi las telefonul acasă sau încerc să-l țin în geantă. Știu că e foarte greu, dar mă ajută. De exemplu, dacă am 20 de minute în care mă duc să-mi fac niște cumpărături, îmi las mobilul acasă sau îl pun pe silențios în geantă și încerc dinadins să nu-l mai scot.
Ne vine mereu să ne ascundem într-un ecran, dar îți dă un pic o altă perspectivă să te uiți la oamenii din jur, să le observi chipurile, cum sunt îmbrăcați, ce citesc, poate mai tragi cu urechea la o discuție, te mai uiți pe geam etc. Cred că e un exercițiu bun pentru a-ți antrena curiozitatea. Cred că bătălia și relația noastră cu telefoanele sunt un mare subiect în tot contextul ăsta, al conectării sau deconectării.
„Au fost mai multe situații în care m-am temut”
– Ați parcurs o mare parte din traseu singură. Care au fost cele mai mari temeri și provocări cu care v-ați confruntat, de la urși și câini de stână până la situațiile în care pur și simplu v-ați simțit vulnerabilă?
– Urșii nu mai sunt de mult o teamă principală pentru mine, pentru că am scris și am documentat de-a lungul anilor subiectul, ca jurnalistă de mediu. Dar da, câinii de la stână au fost o provocare destul de mare. Au fost mai multe situații în care m-am temut și în care s-au apropiat destul de mult de mine, dar am reușit, cu vorbe bune și cu niște mâncare, să trec peste aceste temeri. O altă temere mare a fost când am intrat într-o zonă fără semnal, cu păduri și fără populație în jur, unde se perindau tot felul de bărbați destul de ciudați, fără rucsacuri, și era clar că era o poveste despre tăierea ilegală a lemnului acolo. În seara aia, când mi-am pus cortul, s-au tot auzit mașini și sunete în jur și mi-a fost un pic teamă, gândindu-mă că o să vină cineva peste mine în cort, o să-mi ia telefonul și o să vadă că făcusem poze la bușteni tăiați.
Am experiența unui prieten care a fost bătut în pădure, încercând să facă un documentar despre asta. Frica asta a fost mai mare decât cea de animalele sălbatice, dar a fost doar o bucată și am reușit să trec cu bine peste ea.
Ce trebuie să știi înainte să pleci pe Via Transilvanica
– Dacă o femeie care nu a mai făcut niciodată un astfel de traseu v-ar spune că vrea să vă calce pe urme, ce i-ați spune să aibă în vedere? Dacă ar fi să-i faceți o listă simplă, cu liniuță, de la pregătirea fizică și psihică și ce pune în bagaj până la orientare, siguranță și anduranță, care ar fi cele mai importante lucruri?
– În primul rând, i-aș spune că, dacă e prima oară la munte, să meargă o zi de probă pe un traseu din apropiere, poate în Bucegi sau Brașov, sau în orice zonă e la îndemână. Să se ducă cu rucsacul într-o tură scurtă, să vadă, în primul rând, cum s-ar descurca și ce simte că îi lipsește. Recomand mult antrenament. Dacă e vorba de o persoană care a mai fost prin munți, cum e și cazul meu, e destul de simplu: dacă vrei să mergi mai multe săptămâni, recomand o strategie. Bagajul e foarte strict: dacă stai la cazări, mereu o să ai o chiuvetă la care să-ți poți spăla un tricou, deci poate două, trei tricouri dacă vrei să stai o lună; dacă vrei să stai două săptămâni sau mai puțin, unul, două și le speli mereu alternativ. La fel cu șosete, două, trei perechi, eventual de lână merinos (se usucă foarte repede și nu transpiri atât de mult în ele). O trusă de prim ajutor, spray de urs, un clopoțel ca să faci gălăgie, bețe de trekking pentru zonele mai abrupte.
Documentarea făcută înainte este foarte importantă. Sunt mulți oameni care nu vor să facă efortul ăsta de documentare și pun pe grupul oficial (Via Transilvanica Oficial pe Facebook) întrebări de genul „ce-mi recomandați pentru trei zile?”, fără măcar să se ducă la ghidul oficial de pe site, unde ți se explică clar ce etape poți face, ce cazări ai avea etc. Echipa a dezvoltat și un site care se numește safe.viatransilvanica.com, unde ai o serie de reguli: ce să faci, ce să nu faci, cum să faci în caz că te întâlnești cu ursul, cu câinii. Oamenii au început din ce în ce mai mult să contribuie la partea asta de siguranță a drumeților, ceea ce e minunat. Subliniez documentarea proprie înainte să pornești la drum, pentru că avem multe resurse.
„Oamenii sunt foarte deschiși să te ajute”
– Pe parcursul celor două călătorii ați descoperit și o Românie rurală pe care mulți dintre noi o vedem foarte puțin și care nu apare neapărat în imaginile de pe internet. Cum arată România pe care ați întâlnit-o dumneavoastră pe drum și ce ați descoperit despre oamenii de aici?
– Am descoperit că în majoritatea zonelor de pe traseu, oamenii sunt foarte deschiși să te ajute, mai ales dacă te văd singur la drum. Mulți se opreau să vorbească cu mine, să mă întrebe dacă nu vreau să fiu luată cu mașina; erau foarte săritori să ajute și cred că aici e cel mai important lucru de pe Via Transilvanica, oamenii. Cred că dacă ar fi doar traseul, doar o potecă și pustiu în jur, nu ar avea același farmec, mai ales dacă ești cineva care vine dintr-un oraș mai mare, cum sunt eu, de la București. Intri într-o lume pe care nu o ai în bula ta, sunt oameni cu perspective și orientări politice diferite, orientări poate mai tradiționale, oameni cu mentalități diferite de ale tale, și cred că este un exercițiu constant să ne ascultăm unii pe alții fără să ne certăm. Dacă eu am votat cu X și tu cu Y, nu înseamnă că nu putem să stăm la o masă și să mâncăm o plăcintă. Sloganul Via Transilvanica este foarte bine ales: „Drumul care unește”. Cred că are potențialul de a uni spectre total opuse.
Un gest simplu de bunăvoință
– Dintre toate întâlnirile și locurile prin care ați trecut, ce v-a dat cel mai multă speranță în România și în oamenii ei? A existat vreun gest, un om sau o comunitate care v-a schimbat perspectiva asupra locului din care venim?
– Cred că eu venisem și într-o căutare de speranță pe acest traseu, după o perioadă super aglomerată și epuizantă. Am dat de foarte multă grijă pe drum, iar asta mi-a dat foarte multă speranță, în ideea că putem avea în continuare grijă de alții, putem fi atenți unii la nevoile celorlalți, putem fi buni, chiar dacă și propriile contexte sunt aglomerate și complicate. Putem să ne oprim din ale noastre ca să întindem o mână de ajutor. Sunt multe exemple care se vor regăsi în carte, dar voi menționa unul: o fată care nu era pe Via, dar m-a primit într-un camping, împreună cu prietenul ei. Se duceau într-o drumeție în Retezat, a văzut că sunt singură și s-a apropiat de mine. Nu era obligată să mă ajute. A fost un gest simplu de bunăvoință de la cineva care nu vrea nimic în schimb, ci doar să te întrebe dacă ești ok și dacă ai nevoie de ceva.
„O experiență în natură poate fi un moment pe o pătură în parc”
– După cei 1.400 de kilometri, dacă ar fi să recomandați câteva locuri din România pe care credeți că merită să le descoperim și să ne spuneți de ce, care ar fi acestea?
– Dacă vrei să faci traseul ăsta, sau o bucățică din el, e bine să te lămurești dacă te interesează natura, partea gastronomică, să vorbești cu oamenii, să vezi bisericile, mănăstirile și celelalte obiective turistice. În funcție de asta, ar trebui să-ți organizezi și să-ți alegi traseul. Bucovina este superbă. Toată lumea știe despre farmecul ei, dar în Bucovina ai și gastronomie, ai și gazdele care sunt minunate în mare parte a traseului, ai și natură. Despre Transilvania nu mai vorbim, știm că este minunată, dacă vrei să vezi case vechi, săsești. Banatul este pentru activități în natură, pentru cei care vor să fie singuri cu gândurile lor. Poți petrece niște zile fără semnal pe Terra Banatica. S-ar putea să nu te întâlnești cu nimeni în zilele alea. E una dintre zonele cele mai frumoase prin care poți să te perinzi.
– Călătoria dumneavoastră a avut ceva aproape inițiatic: v-a apropiat de natură, de ritmul lent și de lucrurile simple. Dar pentru oamenii care nu pot să plece săptămâni întregi pe munte sau să facă o călătorie precum a dumneavoastră, poate natura să rămână, în continuare, un loc în care să ne regăsim pe noi?
– Este o conversație deschisă cu colegii din zona asta de natură, jurnaliști și fotografi. Natura este văzută ca un loc îndepărtat, în care te duci și te regăsești, dar cred că poți să te deconectezi și în orașele în care locuim, pentru că nu o să avem mereu timp, energie sau bani să plecăm două, trei săptămâni pe un traseu. Și atunci trebuie să ne descurcăm și în oraș, să redescoperim, de exemplu, parcurile din orașul nostru. Sunt în București, în continuare, zone în care eu nu am fost încă sau în care nu știu câtă lume știe să ajungă. Natura nu înseamnă neapărat un loc izolat sau un parc național în care n-ai voie să faci focul și să pui cortul. O experiență în natură poate fi un moment pe o pătură în parc, în care te deconectezi de la laptop și de la telefon.
Uneori ai nevoie de mai mult, de asta am și plecat pe Via Transilvanica, dar avem nevoie să ne apropiem și de natura din orașe și să arătăm și în spațiul public că ne pasă de ea, că vrem să rămână în viețile noastre, nu să apară tot mai multe parcări și betoane în locul copacilor.
„Unul dintre secrete este să repeți experiența”
– Cartea se numește „Împăcare pe Via Transilvanica”. Cu ce aveați nevoie să vă împăcați când ați pornit la drum și cu ce simțiți că v-ați împăcat până la final?
– Cred că mă împac din ce în ce mai tare. Încă de pe traseu am început cu ideea că nu sunt perfectă și că sunt om și poate o să o dau în bară. Încerc să fiu mai blândă cu mine, să mă accept așa cum sunt, să nu mai încerc să mă ridic la standardele pe care cred eu că le au alții pentru mine.
– Acum că v-ați întors, cum faceți să nu pierdeți lucrurile pe care le-ați câștigat în această experiență odată ce reintrați în ritmul obișnuit al vieții?
– Asta e întrebarea cu care am pornit la drum. O întrebare pe care mi-a pus-o cineva chiar în prima seară. Nu știu dacă poți să nu le pierzi, dar cred că scopul unei astfel de călătorii e să-ți mai dea un pic de combustibil când te-ntorci în oraș, să fii mai blând cu tine și cu cei din jur și să poți să fii acolo pentru familie, pentru prieteni și pentru tine, în primul rând. Și cred că unul dintre secrete este să repeți experiența. Nu înseamnă neapărat să mergi 700 de kilometri cu rucsacul, ci să cauți ce-ți face ție bine și să te-ntorci cât de des poți la acel bine, fie că e cântatul la un instrument, fie statul pe o păturică.
Asta cred că e concluzia cea mai importantă: ca să funcționăm în societățile astea tot mai gălăgioase și aglomerate, trebuie să ne găsim pârghii prin care să fim bine cu noi înșine. Dacă le ignorăm, cum îmi spunea un călugăr de pe drum, o să ajungă oala să fiarbă și nu o să știi de ce dai pe afară. Nu cred că am apucat să spun totul în carte despre ce îmi propun pe viitor. Plănuiesc noi eseuri, dar totuși am nevoie să mai stau și să procesez sub ce formă și-ar putea găsi locul în lume.
