Nu exista la noi in tara munte mai cantat de poeti si mai intesat de povesti decat Ceahlaul. Legenda Dochiei, Panaghiei, Pietrii Teiului, Stanilelor, Varful Toaca, Pietrei Ciobanului sunt doar cateva dintre frumoasele povesti cu care ne intampina batranii de la poalele muntelui Ceahlau.
Daca urci pe Ceahlau urmand traseul marcat cu banda rosie, care pleaca de la Cabana Fantanele – Piatra Lata – Panaghia – sub varful Toaca pana la Cabana Dochia vei intalni, dupa ce treci de Pietrele lui Baciu, o stanca impunatoare, Stanca Panaghia. Cea mai frumoasa poveste despre Panaghia ne-o daruieste pasionatul cronicar al Muntilor Neamtului, Calistrat Hogas, probabil auzita de catre acesta prin peregrinarile sale prin acesti munti:
Panaghia se pare ca n-a fost totdeauna o stanca de piatra rece, fara inima si suflet. Panaghia era o fata frumoasa. Se zice ca ursitoarele, cand au daruit-o la nastere, una a luat intuneric din intunericul cel mai nepatruns al unei nopti fara de luna, adanc din adancul marilor fara de fund, foc si lumina din lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori, duiosie si blandete din ochii ingerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu si le-a pus toate in privirile ei; alta a rupt crinilor fragezimea si albeata, iar trandafirilor rumeneala lor si le-a pus pe fata ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subtiri de umbra neprihanita si i-a pus pe cap ca podoaba de par negru si bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima si sufletul sau particica cea mai aleasa si i-a dat-o Panaghiei suflet si inima.
Si, pentru ca sa nu fie pangarita de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe inaltimile cele mai de sus ale Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor si au asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon; si albinele din Sihastrii au hranit-o cu mierea lor, iar noptile senine au scaldat-o in roua de flori mirositoare. Si Panaghia a crescut mare si s-a facut fata frumoasa, dar frumoasa cum numai povestile isi pot inchipui. Si din inaltimile cele mai de pe urma ale cerului, Soarele a vazut-o si, de pe culmile cele mai de sus ale pamantului, Panaghia a vazut pe Soare. Si amandoi s-au indragostit: si ceasuri intregi se oprea soarele din calea lui in rascrucile cerurilor ca s-o priveasca, infasurand-o in razele sale.
Si pana intr-atata s-a marit ziua si noaptea asa de tare s-a micsorat, ca, mai pe ce sa-si dea amurgul mana cu zorile (…). Si s-a tanguit noaptea lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a maniat si a pedepsit pe Soare sa nu mai rasara de acum inainte decat imbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tineretii sale sufletele slabe ale muritorilor si nici sa mai zadarniceasca, dupa voia patimilor lui, cerestile si neclintitele intocmiri de veacuri ale mainilor sale
Si s-a implinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai vazut, de aici inainte, pe Soare in puterea tineretii si in floarea cerestii lui frumuseti. Jalea si aleanul a cuprins sufletul si inima ei si, zile intregi si nopti intregi, fara de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Si de la o vreme i s-a facut lui Dumnezeu mila de ea si a trimis porunca rasaritului si apusului sa mane in graba pe cele mai usoare si mai dulci dintre vanturile lor spre culmile inalte ale Ceahlaului si spre codrii ce umplu, ca o negura, prapastiile lui adanci. Si deodata glasuri dumnezeiesti se urcara din vai pana la Panaghia si-i imbatara auzul, ii atinsera fata si-i uscara lacrimile (…). Erau soaptele vantului cu frunzele, erau adierile rasaritului si ale apusului, ce veneau incarcate de miesmele departate ale campiilor inflorite…
Dar Panaghia nu mai putea trai fara Soare si l-a rugat pe Dumnezeu sa o transforme in stana de piatra si sa dea din nou drumul Soarelui sa straluceasca pe cer. Dumnezeu ii implini voia (…) iar cand dadu sa coboare inapoi spre pestera pustnicului Ghedeon, simti ca picioarele ei prinsera radacina in pamant si nu se mai putu urni. Dadu sa plece, trupul ii era rece si impietrit. Voi sa ridice mainile, dar mainile ei ramasera lipite de trup, cuprinse si ele de recea lui incremenire de stanca. Si incerca sa strige (…) incercarea ei ramase zadarnica. Iar cand voi sa indrepte iarasi ochii spre ceruri, pleoapele ii cazura grele peste luminile lor si un intuneric nemarginit o cuprinse (…). Panaghia se prefacuse in stanca de piatra.
Se zice, insa, ca inima ei nu s-a impietrit, ca si acum se imbata, totusi, de razele soarelui, de stralucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vanturile dulci si mangaioase ale rasaritului si apusului.