Vreme de zece zile, ucenicii au fost singuri, frământați de îndoieli și înfricoșați. Iisus se înălțase la Ceruri, promițându-le că Dumnezeu Tatăl le va trimite pe Duhul Sfânt, care îi va învăța tot ce au de făcut mai departe, dar nimic nu se întâmplase.
Ce se va alege de ei? Să se întoarcă la vechea lor viață de pescari, teslari, vameși nu mai puteau: cei trei ani alături de Învățătorul lor îi marcaseră, îi schimbaseră definitiv. Să iasă în lume și să propovăduiască, iar nu puteau: groaza de iudei îi ținea ascunși în casă. Stăteau suspendați între două lumi, tremurând.
În a cincizecea zi de la Înviere și a zecea de la Înălțare, s-a petrecut minunea:
„Din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt.”
Ca sub impulsul unui declanșator divin, totul s-a luminat. O schimbare fundamentală s-a produs în Cei Doisprezece. Oamenii simpli, neștiutori de carte, fricoși, care, cu excepția tânărului Ioan, se temuseră până și să stea la picioarele Crucii, în ultimele clipe de viață ale Învățătorului lor, încep deodată să vorbească limbi străine, să țină discursuri înflăcărate și măiestrite, să aibă curajul de a propovădui, riscându-și viețile și acceptând să moară în chinuri groaznice, după modelul lui Hristos.
Dar adevărata minune abia atunci începea: învățăturile lor, nemaiauzite vreodată și aparent lipsite de logică, despre iubirea de aproapele (fie el și cel mai mare dușman) care trebuie să meargă până la jertfa de sine, despre datoria de a întoarce și celălalt obraz când primești o palmă și de a-i da hoțului care îți ia haina de pe tine și cămașa, despre nevoia de a suferi pentru a câștiga viața veșnică etc., acestea găsesc o surprinzătoare priză la oameni de toate categoriile și din toate clasele sociale, astfel că, în câteva zeci de ani, religia aceasta nouă și ciudată se întinde în tot bazinul Mediteranei și, mai departe, în Asia și Africa.
Și asta într-o lume guvernată, atunci ca și azi, de idealul hedonist, al plăcerilor și poftelor care trebuie imediat satisfăcute și al clipei care trebuie trăită intens. De aceea, cu cât cucerea mai multă lume, cu atât isca mai multă ură. O ură neverosimilă, turbată. Ca și cum lumea veche de până atunci și-ar fi simțit sfârșitul și s-ar fi apărat cu disperarea unei fiare rănite de moarte.
Însă cel mai uluitor lucru a fost că persecuțiile și hecatombele cărora le cădeau victime creștinii, în piețe sau pe stadioane, tăiați, secerați, răstigniți, jupuiți, zdrobiți, dați pradă fiarelor, sau unși cu catran și transformați în torțe vii (ISIS nu s-a născut ieri), spre sinistrul divertisment a zeci de mii de oameni, au avut exact efectul invers: ca gazul aruncat peste foc, în loc să îngrozească și să descurajeze, mai mult au ațâțat vâlvătaia creștină. Sângele vărsat năștea viață. În locul fiecărui grăunte de grâu îngropat au răsărit în loc lanuri.
Iată de ce, astăzi, când batjocurile, persecuțiile și măcelurile de atunci încep să se repete, când sunt scoși din biserici și catedrale și trimiși înapoi în catacombe, creștinii nu au de ce să se tulbure:secerișul e aproape.