Pe scurt, dincolo de scuze penibile şi anchete ale DNA-ului care bat pasul pe loc, de discuţii sterile în Parlament, privind adoptarea votului prin corespondenţă, şi vagi amintiri la Cotroceni despre rolul determinant al românilor de „afară” în alegerea preşedintelui, diaspora se află la doar câteva luni de un remake al filmului violenţelor din 2014, declanşate în faţa secţiilor de votare din ţările Uniunii Europene. Reprezentanţii românilor din Italia şi Spania anunţă că sunt pregătiţi să-i ceară lui Klaus Iohannis dizolvarea Parlamentului, dacă nu vor fi adoptate votul prin corespondenţă şi votul electronic.
Că guvernul lui Victor Ponta nu vrea ca diaspora să voteze cu toţi muşchii ei, e limpede, iar asta s-a văzut, sub toate aspectele, în cazul împiedicării exercitării dreptului la vot, la prezidenţialele din noiembrie 2014.
Că opoziţia nu poate să impună, în Parlament, votul electronic şi prin corespondenţă, şi că nici nu prea se omoară cu firea în acest sens, e un fapt dovedit.
Dar de ce preşedintele Iohannis, cel care a beneficiat de votul românilor din afara graniţelor, atât cât a fost, surclasându-l, astfel, pe Victor Ponta în alegerile din toamna lui 2014, nu este infinit mai vocal în a-i cere guvernului să rezolve acestă chestiune, care prin nerezolvare trimite în penal toată conducerea acestui stat bănuit de „malpraxis”, asta nu înţeleg.
Pricep, însă, aşa cum spuneam, că la peste opt luni de când DNA a preluat dosarul „Votul Diasporei” de la Parchetul General, ancheta bălteşte „in rem”, niciunul dintre factorii de decizie, aflaţi pe funcţii la acel moment – Titus Corlăţean, Teodor Meleşcanu, Victor Ponta –, nefiind măcar audiat, darămite tras la răspundere. Şi asta, deşi consulii şi ambasadorii români au spus oricui a avut urechi să audă că MAE nu a ţinut cont de solicitările lor de a deschide noi secţii de votare, eventual de a permite prelungirea programului de vot la secţii.
Preşedintele, ştim cu toţii, nu trebuie să ne-o mai repete careva, arbitrează, cum s-ar spune, meciul puterilor în stat, nefiind doar o sperietoare împăiată, ci o instituţie vie. În consecinţă, nu cred că postura l-ar împiedica – demersul său nefiind un amestec în „treburile interne” ale Justiţiei – să-i ceară Codruţei Kovesi să le ceară procurorilor anticorupţie să se mişte cu cel puţin acelaşi talent cu care s-au mişcat în cazul altor anchete spectaculoase.
Cum nu s-ar chema că „inoportunează activitatea parlamentară”, dacă ar merge de câte ori îi „permite” timpul în faţa prea mulţilor aleşi indolenţi, ca să le explice cum devine chestiunea cu dreptul cel mai de seamă în statul democratic – dreptul la vot, după care am urlat, ca lupii în codru, ani şi ani.
Nu te poţi prevala de dreptul de a fi incult, indolent sau pervers, tu parlamentar ales, ca una să promiţi şi alta să (nu) faci. Iar tu, preşedinte, ai ocazia şi interesul să le explici că este dreptul şi obligaţia lor să dea legi nu pentru a spori cantitatea de maculatură a bibliotecilor legislative, ci pentru a oferi soluţii legale, tehnice şi practice, aplicării Constituţiei. Că numita înfăptuire nu este un moft, ci o obligaţie a parlamentarilor şi un drept inalienabil al cetăţeanului. Că, mai ales, nu poate fi un joc meschin şi prostesc al unei clase politice debile.
Da, este drept: reprezentanţii celor mai numeroase comunităţi ale românilor din diaspora, cele din Italia şi Spania, au anunţat că sunt pregătiţi să ceară preşedintelui Klaus Iohannis dizolvarea Parlamentului, dacă nu se vor aproba votul prin corespondenţă şi votul electronic. Această iniţativă n-ar face decât să dovedească, o dată în plus, că răbdarea lor a ajuns la capăt.
Ceea ce nu înseamnă că demersul în sine poate fi determinant pentru a-l mobiliza pe Iohannis sau că Parlamentul ar putea fi, vreodată, dizolvat de acesta, cu sau fără ajutorul actualei opoziţii.