Viața fiecărui român care lucrează la îngrijirea bătrânilor și bolnavilor din străinătate ar putea fi pusă între paginile unei cărți. Poveștile românilor sunt, adeseori, dramatice, iar traseul parcurs de ei este de la speranță la disperare. Există însă și scurte perioade de normalitate și anume vacanțele petrecute în țară sau intervalele dintre job-uri. În restul timpului, îngrijitorii trăiesc într-o sclavie asumată, la cheremul unor „stăpâni” care le dau cele mai bizare „comenzi” cu putință. Aviz, deci, celor care cred că dacă își găsesc un loc de muncă în Occident le-a pus cineva mâna în cap. De mult prea multe ori în țările gazdă pe afară-i vopsit gardul iar înăuntru-i leopardul!

Mâncare, libertate și drepturi în porții mici

Tot ceea ce urmează sunt dezvăluiri care ne-au fost făcute dincolo de lacrimi. După ce durerea și umilința au făcut parte, de ani de zile, din „rația zilnică” primită de românii care muncesc în străinătate, aceștia au hotărât acum să rupă tăcerea. Astfel, femeile care îngrijesc persoane bătrâne sau bolnave îndeplinesc și alte sarcini, deoarece nu au prevăzute în contracte atribuții clare. Ele sunt și menajere, bucătărese, se ocupă de grădină, de zugrăvit etc. Răsplata normală pentru munca depusă le este oferită întotdeauna porții mici. Mult prea mici. Nu numai mâncarea le este drămuită, ci și odihna sau perioadele de somn.

Aceste lucruri nu sunt cunoscute, iar presa românească tace. De ce? „De noi nu-i pasă nimănui!”, susțin la unison îngrijitoarele.

De aceea, inițiativa Romaningermania de a scrie despre problemele lor a fost întâmpinată cu bucurie: „În sfârșit se interesează cineva și de noi, nu mai suntem singure!”

Comisioanele mari plătite intermediarilor sau cum începe păcăleala încă din țară

În munca îngrijitorilor de bătrâni din străinătate cel mai greu este să reziști în condiții proaste, făcând foamea și mai ales fiind supus umilințelor, aflăm de la oamenii aflați în această situație. Însă cea mai mare nemulțumire a lor este plata comisioanelor către agențiile/firmele/intermediarii care le găsesc locul de muncă.

Una scrie pe hârtie, în contractele îngrijitoarelor, altceva se întâmplă în realitate. Oamenii muncesc fără să aibă asigurările medicale promise și stipulate în contract, astfel încât ajung să plătească facturi de mii de euro către spitalele care le acordă ajutor. Alții au asigurări de sănătate care nu le acoperă riscurile. Mulți sunt ținuți ca niște câini morți de foame, alții sunt de-a dreptul sechestrați și puși să facă lucruri imorale sau rușinoase. Cele mai multe exemple în acest sens ne vin din Austria.

Lupta cu mafia

Dacă discuți cu românii care lucrează în domeniul îngrijirilor la domiciliu, ai senzația că ei se luptă cu mafia. Sunt supuși permanent amenințărilor și presiunilor psihice, omerta sau legea tăcerii le este impusă. Adeseori, sistemul de intermediari prin care ajung la muncă în străinătate este extrem de „stufos”, cu firme și persoane dubioase, care nu se sfiesc să câștige la negru. Unii dintre români afirmă că ramificațiile caracatiței ajung până la medici din spitalele austriece, care ar găsi cazurile pentru agențiile de plasare a forței de muncă din zona lor. Astfel, austriecii ar lucra mână în mână cu românii sau ar avea colaboratori în țara noastră.

Cum își apără statul român cetățenii?

Dincolo de aceste date însă, care ar trebui verificate de cei în drept să o facă, rămân întâmplările povestite de româncele care lucrează ca îngrijitoare în Austria, dar și alte țări precum Germania sau Italia. Când afli atâtea nedreptăți, nu poți să nu te întrebi unde sunt cei care reglementează piața muncii, atât cei din România, cât și cei din țările gazdă. De ce situațiile limită nu sunt cunoscute și de departamentele pentru românii din străinătate ale ambasadelor, care ar putea sesiza poliția și procuratura din țările respective? Cum își apără statul român cetățenii?

De ce tace mass-media din România?

Presa românească nu a publicat mai nimic despre problemele îngrijitoarelor aflate la lucru în străinătate. Mass-media se plânge de scăderea audiențelor, dar agenda ei nu mai coincide de multă vreme cu preocupările populației. Scăderea tirajelor ziarelor și a ratingurilor televiziunilor se întâmplă și pentru că presa s-a mulțumit să abordeze superficial problemele emigranților. Jurnaliștii s-au mulțumit să difuzeze doar știri triumfaliste – câți lucrează în cutare sau cutare țară, ce zice ministrul „X-ulică” despre ei, câți bani aduc românii care muncesc afară pentru a elibera balanța de plăți, vaai câtă aglomerație este la graniță când vin românii în vacanțe. Deci numai bla-bla-uri… Mafia intermediarilor de locuri de muncă a rămas neatinsă, deși este un subiect de maxim interes atât pentru milioane de români care muncesc afară, cât și pentru cei care vor să plece din România și să scape de sărăcie.

„De noi nu le pasă. Parcă am plăti taxă de protecție, nu? Ca în prostituție…”, susțin românii uitați de țara lor. Acești oameni îndură o formă nouă de sclavie pentru nici doi euro pe oră.

Firmele de intermediere: „Nu vă convine, plecați acasă!”

Îngrijitoarele: „Patronilor le intrムbani în conturi și dacă nu fac nimic”

 Ați văzut o mașină care să circule fără combustibil? Ei bine, dacă noțiunea de „perpetuum mobile” era până acum doar în teorie, adică o mișcare permanentă „încălcând legile de conservare acceptate sau ireversibilitatea fenomenelor din naturピ, iată că acum pare să existe și în practică. Mai precis, unele firme de intermediere de personal își alimentează periodic conturile fără să miște un deget și stând cu burta la soare, pe spatele persoanelor pe care le-au plasat la muncă în străinătate și care sunt obligate să cotizeze lună de lună pentru bunăstarea patronilor acestor firme.

Din ignoranță și disperare, oamenii care doresc să lucreze afară semnează contracte cu firmele în cauză, obligându-se să le dea bani lunar. Este, dacă vreți, ca și cum ți-ai cumpăra un apartament prin intermediul unei agenții imobiliare, ai plăti un comision atunci când s-ar face tranzacția, însă atâta timp cât vei locui în acel apartament vei fi obligat, lună de lună, să plătești comisionul către firma respectivă.

Din munca oamenilor firmele de intermediere trăiesc deci pe picior mare. Îngrijitoarele de bătrâni intrate în acest sistem ni s-au plâns de faptul că acestor firme li se umplu periodic buzunarele fără să facă nimic, fără să se intereseze cum o duc oamenii în familiile în care au fost repartizați. Până și politicienii care dorm în Parlament ar putea să îi invidieze pe unii dintre șefii firmelor de intermediere, și anume pe cei care pot să scoată bani frumoși din nimic, îmbogățindu-se practic ca urmare a gestiunii unor rețele de „cotizanți”.

Sigur, nu putem generaliza. Există și firme de intermediere care, în schimbul comisioanelor, se mai interesează de îngrijitori, sună la familii, trec pe acolo să vadă ce se întâmplă, dar acestea sunt foarte puține, ne spun românii care lucrează în domeniu. În majoritatea cazurilor nu se întâmplă așa: „Firma te duce la familie, te lasă acolo, îți ia comisionul, și îți spune „la revedere”. Iar când ai probleme îți răspunde, simplu: „nu vă convine, luați-vă bagajul și duceți-vă acasă!”. Cu alte cuvinte, pe cei de la firme nu îi interesează ce se întâmplă cu lucrătorii.

Fiscul din România, folosit ca sperietoare în Austria

Aceste firme de intermediere care profită că România este “plină de sărăntoci și ignoranți”, numai buni să le accepte condițiile înrobitoare, au o mașinărie bine pusă la punct de propagandă și de amenințări.

Mecanismul principal prin care sunt „ținute în lesă” ingrijitoarele este propagarea fricii în rândul acestora. Iată două exemple-standard de amenințări:

  • „Dacă cereți condiții mai bune și faceți gălăgie, veți fi trimise acasă. Dacă îndrăzniți să veniți, după încheierea contractului, la familiile în care v-am repartizat, veți plăti firmei daune de zeci de mii de euro”.
  • „Dacă veți sufla o vorbă despre nemulțumiri și comisioane, veți avea de suferit: vă impozitează Finanțele veniturile din țară!”

Pentru comisioane și alte biruri plătite firmelor de către îngrijitoare, în general nu se taie facturi sau chitanțe, însă despre aceste lucruri bune pentru Fiscul din România, Germania, Austria etc., în sensul dovedirii evaziunii fiscale transfrontaliere, vom vorbi, documentat, într-un articol viitor.

Recunoștință pentru că suntem tratați mai rău decât câinii?!

Potrivit firmelor de intermediere a forței de muncă, femeile în sclavie ar trebui să fie recunoascătoare pentru acest lucru, deoarece alte milioane de românce le invidiază și ar vrea să le ocupe locul. Dictonul preferat este că „are balta pește“. Având în vedere marea concurență care poate veni din partea unor „românce rupte în fund“ din Oltenia sau Moldova, care mai au puțin „și își mănâncă dulăul din curte de foame“, îngrijitoarele care lucrează deja în Occident ar trebui să nu sufle o vorbă despre ceea ce li se întâmplă. În termeni corporatiști, ele sunt obligate să păstreze confidențialitatea. Doar sunt multe alte disperate care așteaptă, la coadă, un asemenea „noroc”: să plece „afară”.

De altfel, chiar și pe Internet firmele de intermediere se exprimă în acest mod, arătând că fiecare loc de muncă oferit româncelor este „un ajutor”. Plata normală pentru munca depusă pare să fie un amănunt în discursurile publice ale intermediarilor, ideea centrală fiind aceea de „ajutor”. Mulțumiți de acest „ajutor”, românii semnează cu ochii închiși contracte în limba germană, fără să înțeleagă nimic din acestea și se bagă de bunăvoie în robie. Însă despre aceste aspecte vom mai scrie.

Însă nu numai românii trimiși la lucru se plâng, ci și firmele. Cei câțiva reprezentanți ai firmelor care răspund la întrebările oamenilor pe Internet se vaită de costurile mari ale muncii lor, de răspunderea pe care o au, dar și faptul că, în câțiva ani, oamenii învață germană și apoi pleacă la lucru pe cont propriu, fără să mai aibă nevoie de vreo intermediere (adică fără să mai plătească acel comision lunar). Cu alte cuvinte, intermediarii arată că oamenii se folosesc de firmele lor, care îi ajută căutându-le de lucru și, atunci când se pot descurca singuri, pleacă, stopând plata comisioanelor către firme.

Atitudinea de supușenie extremă nu face bine

Îngrijitoarele „uită” că, fără ele, firmele nu ar mai avea ce să intermedieze. Că și intermediarii au mare nevoie de ele, nu doar invers. Atitudinea de supușenie extremă nu face bine, în condițiile în care majoritatea locurilor de muncă nu sunt „daruri”, ci locuri pline de umilințe, plătite cu muncă și adeseori cu ruinarea sănătății.

„Îmi curge de câteva zile sânge din nas, dar nu se pune problema să merg la medic. Nu cheamă familia medic nici pentru bătrân, ruda lor, darămite pentru mine!”, povestește o româncă. Femeia așteaptă să ajungă în țară pentru a-și face controale medicale.

Suporți mirosul fecalelor până îți verși mațele din tine

Aproape fiecare poveste care ne este trimisă este însoțită de sintagma „nu avem încotro!”

Noi ne înverșunăm să credem că româncele au încotro și că, unite sau cu puțină voință (să învețe limba germană pentru a deveni independente), pot repara situațiile nedrepte.

Lumea din țară trebuie să cunoască: frica lor, munca epuizantă, faptul că odihna este un lux, condițiile de muncă deosebit de grele (suporți mirosul fecalelor până îți verși mațele din tine, schimbându-i pe bătrâni de pampersi), faptul că înduri foamea și alte umilințe.

Lumea trebuie să mai cunoască și cum se plătește un asemenea job: cu nici doi euro pe oră! Cu 33 de euro pe zi se plătesc numai cazurile grave, cu demență, unde supravegherea este de 24 de ore din 24.

Așa că nu înțelegem despre ce „cadou” și „ajutor” vorbesc intermediarii. Românii ajung să muncească afară în condiții pe care nici nu și le-ar fi închipuit la plecarea din țară!