Leonardo Marius Drăguşin a devenit cunoscut publicului din Italia prin participarea sa la X Factor Italia 2015, încă de la casting. I-a impresionat pe toţi cei patru membri ai juriului, începând de la artistul pop internaţional Mika, Skin, solista trupei Skunk Anansie, Elio, frontman în trupa Elio e le storie tese, şi Fedez, rapper de succes în Italia.
Reacţia fierbinte a publicului şi a juriului l-au făcut pe Leonardo să lăcrimeze, ceea ce a trezit în Skin instinctul de protecţie: l-a chemat la ea, pentru a-l îmbrăţişa, şi l-a sărutat pe buze.
“El este preferatul meu,” a afirmat imediat Skin.
Leonardo este un elev al maestrului Diego Basso de la Art Voice Academy din Castelfranco.
Deşi era dat drept câştigător al acestei ediţii, Leonardo a ieşit din competiţie după cinci show-uri şi a acceptat să ne acorde un interviu.
Are 18 ani, e din Timişoara şi trăieşte în Italia, la Riese Pio X , provincia Treviso, cu părinţii şi fratele său de când avea 6 ani. Tatăl său, Marius, este zugrav, iar mama, Mihaela, lucrează într-o arhivă de cartele clinice.
V-aţi simţit mereu acceptaţi în Italia?
«Noi ne-am creat viaţa noastră la maniera noastră. Normală, neieşită din comun, fără naţionalisme şi chestii din astea. Pentru mine, în lume există persoane bune şi persoane mai puţin bune. Vorbesc şi pentru familia mea, pentru noi toată lumea e la fel. Nu ştiu dacă din partea lor (a italienilor) să fi fost rezerve, dar eu nu am simţit nimic, eu m-am simţit o persoană acceptată, nu am suferit niciodată atacuri din partea cuiva.»
Când ai înţeles că-ţi place să cânţi? Ai moştenit talentul de la cineva din familie?
«Eu nu-mi dau seama, bunicul meu cânta la muzicuţă, de mult, acum el nu mai este. Şi tata cânta, dar nu la nivel înalt.
Eu am început să cânt prin clasa a cincea. Am făcut un curs de chitară, care a durat o lună, în care ne-au învăţat să punem degetele pe chitară. Atunci studiam şi patru, cinci ore, singur în casă. Erau copii care alegeau să stea pe internet, alţii alegeau să cultive o pasiune. Eu am ales muzica.»
Dar tu cânţi şi la pian.
«Da, pianul l-am studiat 4 ani, dar tot la nivel tehnic: Bach, Beethoveen, dar nu ca stil pop. Studiul de pian e de mai multe feluri, e cel clasic şi e cel contemporan. Eu am învăţat singur să cânt la pian, pe stilul contemporan, pop, după ureche.»
Părinţii te-au susţinut întotdeauna în această pasiune?
«Da, ei au crezut în mine, au văzut că făceam ce-mi plăcea. Ei m-ar fi susţinut oricum, orce s-ar fi întâmplat. Chiar şi dacă nu s-ar fi întâmplat faptul cu X Factor.»
Am citit pe undeva că nu tu te-ai înscris la castingul pentru X Factor. Cum aşa?
«Aşa e, am un prieten care se uită întotdeauna la X Factor, de ani de zile. Eu nu m-am uitat niciodată!»
Serios?
«Foarte serios, nu am văzut niciodată nimic! Prietenul meu mi-a zis: “Tu trebuie să te înscrii, pentru că mie mi se face pielea de găină, când te ascult.” I-am zis “Mai, unde vrei să mă duc eu?”. Eu eram coafor, am făcut şcoala, muzica era în paralel, nu m-am gândit niciodată să ajung să trăiesc din muzică. Visam că vocea mea şi cântecele pe care le scriu să ajungă la oameni, dar niciodată nu m-am gândit că ar fi putut deveni realitate. Nu aş fi crezut niciodată ca lumea şi staff-ul de la X Factor să-mi spună că s-au îndrăgostit de vocea mea. Aşa că e adevărat, nu m-am înscris eu, ci prietenul meu.»
Cum a fost să cânţi pentru prima dată pe o scenă aşa de importantă şi în faţa a patru monştri sacri ai muzicii italiene şi internaţionale?
«Sincer să fiu, eu nu m-am gândit cine este în faţa mea. Părerea mea e că artiştii, chiar şi cei foarte faimoşi, sunt de fapt persoane normale, persoane ca noi, ca mine. Şi eu acum sunt recunoscut pe stradă, am fani, care se uită la mine ca la cine ştie ce. Dar eu sunt persoana cea mai normală din lume şi victoria mea cea mai mare, de când am ieşit de acolo, e că eu sunt acelaşi Leo care a intrat. Nu m-am schimbat cu nimic. Ei, juriul, sunt nişte artişti de la care am învăţat foarte mult, foarte mult. Dar eu nu m-am gândit atunci decât că am un public şi pentru mine a fost o onoare să cânt în faţa lui Skin, care a făcut istoria muzicii rock din anii ’90. A fost extraordinar, dar eu am realizat numai după aceea, nu înainte.»
Ne amintim cu toţii cum Skin te-a chemat şi te-a sărutat.
«Exact, eu nu aş fi crezut aşa ceva niciodată. Eu l-am văzut că pe un sărut de mamă, acesta a fost primul meu impact. Sper că lumea nu a înţeles altceva.»
Nu, cel puţin în ceea ce mă priveşte, am văzut acel sărut ca pe un semn de recunoştinţă pentru felul în care ai cântat. Era vrăjită, în timp ce cântai, cum era entuziasmat Mika la orice notă emiteai. Eu te-am votat în continuu.
«Eu mulţumesc nespus, deşi eu le-am spus şi alor mei, când am plecat, că ştiam că funcţionează totul cu voturi: “Nu daţi bani, nu plătiţi pentru chestiile astea! Dacă se întâmplă, se întâmplă, dacă nu, nu. Când mă întorc, mai bine cu banii ăia mergem şi mâncăm undeva împreună.” Probabil sunt un pic antic, în treaba asta, sunt un “tânăr bătrân”. Eu nici n-am ştiut să mă mişc bine în mediul ăla, nu ştiam ce trebuie să fac. Îmi venea să râd, râdeam, îmi venea să plâng, plângeam. Nu mi-am studiat comportamentul.»
Să ne închipuim că ai fi putut alege un coach, ca la The Voice. Pe cine ai fi ales dintre cei patru?
«Eu aşa de fericit am fost şi aşa de frumos am lucrat cu Mika, că l-aş fi ales pe el. De multe ori am fost pe aceeaşi lungime de undă, el se entuziasma cu ideile mele. Pentru mine, faptul că un artist care vinde în 42 de ţări să fie aşa de sincer şi să-mi zică “ai dreptate”, e ceva imens!»
La un moment dat, am observat că exista o anumită suferinţă din partea ta, parcă nu stăteai bine acolo. Ce s-a întâmplat cu tine?
«Eu, când am intrat acolo, am zis “vai, în sfârşit plec de acasă, singur, fără ai mei, pot să fac ce vreau, nu? Ca orice adolescent care de-abia aşteaptă să trăiască pe cont propriu. În prima săptămână, m-am simţit un pic mai liber, dar de la a doua săptămână am simţit ce înseamnă dorul de casă, am simţit ce vrea să zică despărţirea de cotidianul tău, să te trezeşti dimineaţa, să ştii că eşti la tine acasă, să mergi să bei cafeaua la bar, să ştii că vezi pe cine vrei, vorbeşti cu cine vrei… Acum cotidianul meu dispăruse total. Nu mai puteam vorbi cu nimeni, eram închis într-o casă cu nişte persoane care erau cum trebuiau să fie, foarte dornice să câştige, competitive…
În schimb eu nu m-am gândit la competiţie, m-am gândit că trebuia să câştige muzica. Dar, când eşti într-un joc, trebuie să joci. Aşa că, în ultima mea săptămână acolo, m-am gândit să scot şi eu un pic ghearele şi să joc. Dar mi-era oricum greu, pentru că nu aveam lângă mine persoanele mele de încredere, pe cei dragi. Era prima oară când plecam de acasă, pe o perioadă aşa de mare, o lună şi jumătate, şi să nu pot avea contacte cu familia, cu prietenii. A fost o mare învăţătură pentru mine. Pentru a învăţa ceva, trebuie s-o simţi pe pielea ta. Iar eu am simţit-o foarte bine pe pielea mea.»
Crezi că publicul a avut aceleaşi senzaţii pe care le-am avut eu şi te-a penalizat, trimiţându-te acasă?
«Eu cred că poate să fost o penalizare. De multe ori, mă gândesc că fanii mei de dată aia nu s-au uitat la televizor, probabil cine mă iubea, era atunci în altă parte. (râde). Lăsând glumă la o parte, eu cred că a fost o diferenţă foarte mică de voturi. Foarte puţine! Anul acesta, mulţi dintre concurenţi au o experienţă foarte mare. Au zece, doisprezece ani de când fac concerte, sunt cunoscuţi… Trebuie să fie aşa, aşa e normal.
Eu am ţinut două, trei concerte, mai mult am studiat. Nu am avut toată această experienţă. Mulţi s-au mirat că eu am putut să concurez împreună cu ei, cu toată lipsa mea de experienţă.»
Cu cine ai strâns o prietenie mai mare, cu cine te vei mai întâlni şi afară?
«Am strâns o frumoasă şi prietenie şi am învăţat foarte mult de la băieţii care cred că vor avea mult succes, deja sunt primii în iTunes, Urban Strangers. Mai ales cu Alessio mi-am petrecut zilele şi nopţile, vorbind despre absolut orice. El mi-a zis “Te aştept la Napoli!”.»
Speri să fie ei câştigătorii?
«E evident că ei sunt foarte, foarte buni, dar eu fac galerie pentru cei mai slabi, dar nu slabi în sensul profesional, ci mai puţini sprijiniţi. Sunt un galanton, aşa că ţin cu unica fată rămasă în competiţie, Enrica.»
Ce părere ai despre Davide? (recunosc, e preferatul meu, după eliminarea ta)
«Într-o echipă de supereroi, e mereu unul care este geniul grupului. Davide era geniul casei noastre. El ne-a făcut să descoperim multă muzică soul, jazz. Am învăţat foarte mult de la el, foarte mult, despre muzica perceptivă, improvizaţie. Este o valoare foarte mare a lui.»
Ai avut privilegiul să te plimbi cu Mika prin Milano. Cum a fost cu fanii?
«Dacă eu deja sunt oprit pe stradă de… nu ştiu, zece persoane care mă recunosc, dacă umbli cu el pe stradă, te opreşte un milion. E extraordinar efectul pe care ţi-l dă chestia asta la public. Dar eu cred că trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ, să ne gândim că trebuie să perseverăm, să avem o continuitate şi abia apoi putem să ne culcăm pe-o ureche. Dar nici atunci. Acesta e obiectivul meu, să pot avea o continuitate. Vreau să fac şi un disc, dar se va vedea în timp. Până atunci, eu continuu să fac ce am făcut până acum, să scriu cântece.»
Ce-ai vrea să le transmiţi cititorilor Gazetei, românilor din Italia?
«Vreau să le spun că trebuie să ne amintim mereu de unde am venit şi să nu uităm niciodată ceea ce suntem. Nu ca “români” neapărat, chiar dacă suntem un popor frumos, dar trebuie să ştim cine suntem ca persoană.»
sursa: gazetaromaneasca.com