Cristi I. este un tânăr de 30 de ani care lucrează de doi ani pentru o companie care are contracte, prin NHS (National Health Service), cu unele dintre cele mai mari spitale din Londra. Cinci zile pe săptămână printre bolnavi, 15 ore pe zi la volan. De meserie? Şofer. Şofer pe Ambulanţă. Un loc de muncă ce i-a schimbat total percepţia asupra vieţii.
Diaspora Românească: Lucrezi ca şofer pentru o companie care deţine ambulanţe, în ce constă acest job?
Cristi I.: Sunt angajat de o companie de ambulanţe care are contracte private cu mai multe spitale din Londra. În funcţie de programările pe care pacienţii le au, spitalul le organizează transportul gratuit, prin NHS, celor cu nevoi speciale. În funcţie de aceste programări, spitalul contactează compania şi comunică acesteia ora şi adresa de unde pacientul este ridicat şi dus la spital, dar şi ora de întoarcere. Compania, la rândul ei, ne informează pe noi, şoferii, printr-un sistem foarte bine pus la punct, prin satelit, ora şi adresa pacienţilor pe care îi transportăm. Iar pacienţii sunt anunţaţi când ambulanţa soseşte în faţa casei. Noi ne ocupăm de transportul în siguranţă şi asistenţa acestora din casă până la recepţia spitalului, unde sunt preluaţi de un echipaj medical.
D.R.: Lumea ar crede că ești „şofer pe ambulanţă”. Dar nu e așa…
C.I.: Este diferit şi mult mai complex de jobul propriu-zis „şofer pe ambulanţă”, deoarece, din câte cunosc eu, cei care fac această muncă… sunt doar şoferi şi atât. Nu interacţionează în niciun fel cu pacienţii. Noi, în schimb, pe lângă transport, vorbim cu pacienţii, le asigurăm confortul necesar, le acordăm ajutor de specialitate… dacă şi când este cazul. O altă diferenţă este că astfel de ambulanţe nu lucrează în regim de urgenţă.
D.R.: De ce ai nevoie pentru a lucra pe astfel de ambulanţe?
C.I.: În primul rând, trebuie să fii şofer cu experienţă în Londra. Şi când spun experienţă, mă refer în adevăratul sens al cuvântului. Eu am lucrat ca şi curier mulţi ani. Acolo lucram şi contratimp, pentru că eram plătit în funcţie de câte pachete distribuiam. După care, câteva luni, am fost taximetrist. Experienţa aceasta m-a ajutat. În afară de asta, trebuie să ştii să te orientezi, să ştii să foloseşti un sistem de navigaţie GPS. La angajare am avut nevoie de cazier, am dat un test topografic (orientare pe hartă), am făcut un curs de acordare a primului ajutor, de folosire a tubului de oxigen şi… cam atât.
D.R.: Cum arată o zi de muncă?
C.I.: Nicio zi nu seamănă cu alta. Programul normal este de la ora 7 dimineaţa până seara la 7. Dar foarte rar se respectă. În multe zile ale săptămânii începem mult mai devreme şi terminăm mult mai târziu. Mai multe ore lucrate, mai mulţi bani. Toate detaliile le primim printr-un sistem prin satelit. Şi anume, detaliile pacientului, adresa exactă, ora la care trebuie preluat de acasă, spitalul unde trebuie să ajungă… totul. Noi, practic, luăm pacientul chiar din casă sau de la căminele de bătrâni, în funcţie de fiecare caz în parte, îl transportăm în ambulanţă, cu targa sau cu un căruţ special în funcţie de starea acestuia, ne asigurăm că este totul în regulă pe parcursul drumului şi odată ajunşi la spital, predăm pacientul unui echipaj medical.
–––––––––––
„Deşi lucrez de doi ani, încă sunt şocat de sistemul de aici. Concepţia este invers proporţională față de cea cu care am crescut în România. Şi anume, aici este ceva absolut normal să îţi duci părinţii, bunicii, la azil, sub pretextul că acolo sunt îngrijiţi mult mai bine. În schimb, la noi în ţară, cel care face acest lucru este arătat oarecum cu degetul… este privit ca şi cum ar vrea să scape de o grijă.”
Cristi I., 30 de ani, şofer pe ambulanţă
–––––––––––
Cele 59 de secunde dintr-un minut
D.R.: Ce îţi place cel mai mult la acest job?
C.I.: Greu de spus…. Cred că se potriveşte cu felul meu de a fi. Cu caracterul meu. Sunt omul căruia nu îi place să stea într-un loc. Am o energie pe care o consum mişcându-mă. Şi faptul că sunt mereu dintr-un loc într-altul, de la un spital la altul… e ok pentru mine. Apoi îmi place să ajut şi prin acest job… ajut oamenii. Cred că trebuie să ai sânge rece ca să nu te emoţioneze suferinţa oamenilor. Eu vorbesc cu fiecare în parte, deja pot spune că m-am împrietenit cu unii dintre pacienţii pe care îi duc mereu la spital pentru dializă.
D.R.: Ce nu îţi place la acest job?
C.I.: Văd nişte imagini cumplite. De când am acest job, am realizat pentru prima dată în viaţa mea ce înseamnă sănătatea. În general, oamenii nu se gândesc la acest aspect important al vieţii… decât atunci când se îmbolnăvesc. Eu, prin prisma acestui loc de muncă, mă gândesc la sănătate şi la ceea ce înseamnă 59 de secunde dintr-un minut.
D.R.: Ce probleme de sănătate au pacienţii?
C.I.: În general, diabetici care au probleme de mobilitate şi persoane de toate vârstele care merg la centre de recuperare în urma unor amputaţii, unde sunt învăţaţi să îşi folosească noile proteze şi unde fac exerciţii, dar şi copii cu sindromul Down sau care au diferite probleme…
–––––––––––––
„Pentru mine cel mai îngrozitor este momentul în care intri în spital… într-un salon de dializă şi vezi cu proprii ochi 20 de oameni întinşi pe pat, care sunt în plin proces de dializă. Pur şi simpli, li se citeşte în ochi suferinţa şi astfel ajungi să te gândeşti că oricare dintre noi poate fi în locul lor.”
sursa: diasporaro.com