“Când guvernanta englezoaică a micului Mihai a alergat să-l trezească şi să-i dea vestea că regele (n.r. Ferdinand I) a murit şi i s-a adresat cu ‘Maiestatea Voastră’, ochii lui mari şi serioşi s-au umplut de o uimire vagă. Trei zile mai târziu, Mihai încerca încă să-şi dea seama ce înseamnă noul titlu. ‘Mi s-a schimbat numele? De ce îmi spuneţi Maiestate?’ Zâmbind, guvernanta i-a explicat încă o dată natura celor întâmplate. Mihai era încă neîncrezător. ‘Mă vor lăsa să mă joc ca şi până acum, nu-i aşa?’, se spune că ar fi zis el”.
Această scenă, în care joacă un băieţel frumos şi carismatic, în vârstă de cinci ani, ar fi putut fi începutul unui film. Dacă ar fi scris-o un scenarist de la Hollywood, te-ai fi aşezat mai bine pe canapea şi ai fi început să speri, ai fi încercat să-ţi imaginezi cum, după nesfârşite necazuri, băiatul, devenit bărbat, va salva lumea. Te-ai fi întristat, când l-ai fi văzut, gata să izbucnească în plâns, în timp ce se pregătea să urce cele 15 trepte prea înalte spre tribuna Parlamentului, spre putere. Şi te-ar fi împietrit să o auzi pe Principesa Elena spunându-i ferm: ‘Aminteşte-ţi că eşti rege şi fiu de rege’. Apoi ai fi râs. Fiindcă scenaristul ţi-ar fi arătat atunci cum copilul se înveseleşte şi râde de patriarhul cu barbă albă şi mantia lungă măturând pământul, aflat la tribuna Parlamentului. Şi cum ochii băiatului l-au urmărit, multă vreme, „cu un licăr pe nefericitul patriarh”.
Întâmplările amintite nu sunt parte dintr-un film, ci din istoria României şi au fost descrise de un jurnalist al revistei Time, în numărul din august 1927. Le-am descoperit în urmă cu aproape patru ani, în arhiva online a revistei Time, atunci când documentam un articol despre Regele Mihai, care se pregătea să ţină, după 60 de ani, primul său discurs în Parlament. La 84 de ani de la momentul în care Mihai I a devenit pentru prima dată rege, din cele relatate dispăruse suspansul, însă am citit cu mare emoţie despre acest început de viaţă. O viaţă de care prezentul României se leagă printr-un fir mai tare şi mai subtil decât lasă să se vadă realităţile acestei lumi, trecute şi viitoare. Un fir de poveste.
În 1992, când la balconul hotelului Continental a ieşit Regele, în stradă erau aproape un milion de oameni, iar pe câţiva dintre ei am ajuns să îi cunosc mai târziu. Nu sunt monarhişti şi, chiar dacă au strigat atunci „Monarhia salvează România”, n-au sperat, de fapt, că regele va prelua conducerea ţării. Au simţit însă, în acele vremuri bizare şi periculoase, că de felul în care România va integra în povestea ei Casa Regală va depinde viitorul său. România care primeşte acasă, fără patimă, un rege alungat, nimicit în zeci de ani de propaganda comunistă, este o ţară care îşi înţelege trecutul. O ţară în care sirenele cu ultrasunete care şuieră ceasul urii nu mai sunt auzite de nimeni, pentru că acum e vremea oamenilor şi a conştiinţei. O ţară pregătită să întrebe şi să afle ce fel de personaj a fost acest monarh în istoria acestui loc.
Şi a mai existat ceva extrem de important pentru cei care, în 1992, au venit de departe să-l salute pe rege: calea prin care aceşti oameni înstrăinaţi de viţă nobilă urmau să-şi lege viaţa de cea a României. Felul în care îi vor oferi un exemplu de eleganţă, de moralitate, de implicare, de decenţă, de strălucire, de nobleţe. Exemplul viu, nu cartea cu poze. Fiinţa, nu eticheta. Visul, nu închipuirea.
Cu Regele Mihai se afla atunci un băiat frumos ca o promisiune. Era doar puţin mai mare decât a fost el însuşi când a urcat pentru prima data pe tronul României. Românii s-au uitat la copilul din balcon. Copilul s-a uitat la români. După ce a devenit principe a povestit câte ceva din ce a văzut. Se întâmpla la puţin timp după ce luase cina şi ceruse să meargă în camera lui. Ca şi bunicul său, a fost protagonistul unui moment aproape cinematografic. „Am stat în pat o vreme, iar apoi m-am dus la fereastra camerei mele de unde am văzut o mare de lume în stradă. Eram foarte curios, aşa că am deschis fereastra, am scos capul afară şi fiindcă nu reuşeam să văd foarte bine, m-am aşezat pe pervazul ferestrei. Până nu am auzit ovaţiile mulţimii nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Am luat câteva lalele care se aflau în vaza de pe masă, m-am întors la fereastră şi m-am urcat, din nou, pe pervaz şi, în timp ce mă aplecam, am început să arunc, rând pe rând, câte o floare. La fiecare floare aruncată, uralele mulţimii erau din ce în ce mai puternice. Am aflat mai târziu că adulţii, care erau încă la cină, s-au îngrijorat auzind uralele de afară aşa că tatăl meu vitreg a venit repede în camera mea să vadă ce se întâmplă. Atunci mi-am dat seama că am dat de necaz…”
Toţi cititorii mari sau mici din lume ştiu că o istorisire în care sunt doar regi, curteni şi niciun prinţ este condamnată să fie plictisitoare, iar prin acel copil Casa Regală reuşea cumva să dea României o poveste la care să viseze. Şi a făcut-o şi mai târziu, când copilul a crescut. „Fermecător şi frumos, un ecologist convins, sportiv entuziast şi susţinător al actelor de caritate pentru copiii aflaţi în nevoie”, după cum îl descria recent The Guardian, Nicolae a reuşit, după ce a fost numit Principe în 2010, să câştige simpatia românilor şi să o transfere asupra Casei Regale. S-au scris despre el sute de articole, citite de nenumăraţi oameni, iar acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată cu o ştire despre o carte de bucate regală, o decoraţie la palat sau o ţinută potrivită de un designer celebru pe un os domnesc.
De o imagine mai luminoasă s-a bucurat doar Regele însuşi, atunci când a luat parte, împreună cu familia, la nunta Prinţului William şi a lui Kate Middleton. Haina aceea închisă la culoare care aproape se atingea, în fotografie, de cea roşie, de gală, a prinţului William, adăpostea nu doar un om, ci o istorie – un privilegiu dobândit prin naştere, o înfrângere copleşitoare, un abandon uriaş, o izolare nesfârşită, o sumă de speranţe nebuneşti, o recucerire pală şi târzie, o viaţă. Ultimul supravieţuitor dintre şefii de stat europeni din cel de-Al Doilea Război Mondial era atât de potrivit în imaginea de sărbătoare a celei mai puternice monarhii, încât părea că noi înşine cu a noastră istorie ne potrivim în lumea aceea cu prinţi şi prinţese, regi şi regine.
Timpul a trecut. O viaţă – de la scena în care copilul Mihai devenea rege. Anii în care un om mai mic care voia lumea la picioare devine un om mare, fericit cu o lume mică – de când fostul monarh revenea din exil. Vreme cât să îţi răsară două-trei riduri fine în colţul ochilor, de când Regele emoţiona prin prezenţa lui la nunta regală.
Acum două zile, cât am clipit din ochi între o ştire şi alta, a apărut pe internet o nouă fotografie. Într-o încăpere a reşedinţei din Elveţia, principele Radu, Mihnea Constantinescu, ambasador cu însărcinari speciale pentru securitatea energetica, fost consilier al lui Adrian Năstase, consilierul regal Ioan Luca Vlad şi Regele Mihai ţineau o şedinţă de excludere în care îi retrăgeau, pentru fapte lumeşti, titlul de principe lui Nicolae. E o imagine în culori terne, din care lipsesc nuanţele graţiei, carismei, nobleţii. Fotografia finală a unei poveşti pe care mulţi români au visat-o altfel.
*SFÂRŞIT*