Tudor Petrut, olimpicul din filmul “Liceenii”, traieste acum visul american. Favoritul lui “Isoscel” (Tamara Buciuceanu) a devenit el insusi un “Isoscel made in USA”, fiind profesor de algebra in Los Angeles.

Nu a cucerit Hollywood-ul ca scenarist, insa a dat lovitura tot ca actor, in rolul simpaticei receptionere Peggy, dintr-o reclama difuzata pe posturile TV americane. Ziare.com a stat de vorba cu Tudor Petrut despre perioada “Liceenii”, experienta emigratiei, viata in Cetatea Filmului, dar si despre imaginea pe care o au romanii in lume.

Ce a insemnat pentru dvs. filmul “Liceenii”? Ce amintiri de suflet aveti din acea perioada?

Eram tineri si plini de viata, la inceput de cariera, pe vremea cand “Liceenii” devenea, aproape peste noapte, unul dintre cele mai populare filme romanesti din toate timpurile. Succesul de atunci, si ma bucur sa sper si de-a lungul deceniilor ce au trecut, a marcat o noua generatie de talente, mai ales pentru colegii mei actori care s-au lansat si au devenit remarcabile vedete ale scenei si ecranului.

Si nu ma refer doar la protagonistii filmului, la Oana si Stefan, la Cesonia si Mihai. Putini isi mai amintesc probabil de remarcabila grupa de personaje secundare, de tinerii actori necunoscuti la vremea aceea, care si-au construit o exceptionala cariera dupa botezul de foc al “Liceenilor”.

Bineinteles ca am amintiri. Tuturor succesul ne-a dat aripi, dar nu ne-a luat mintile. Cel putin asa vad eu in flash-back. Imaginea sutelor de cinespectatori curiosi, coada de la Scala, la sase dimineata, in primele zile de dupa premiera m-a marcat. Era ceva sa bucuri, sa entuziasmezi mai ales tinerii in cenusiul socialismului falit.

Si apoi cum sa nu-mi amintesc de dragii mei colegi si de tineretea noastra? De atunci am ramas cu totii prieteni, peste ani si peste continente continuam sa comunicam, un pic de-aici, un pic de-acolo.

Cand ati plecat din Romania si de ce ati ales SUA? A fost o fuga de ceva sau catre ceva?

Dupa Revolutie, dupa ce a cazut zidul Berlinului, eu am fost printre cei oarecum privilegiati, care nu aveam de ce sa ma amagesc de deliciile Occidentului. Pentru ca am avut sansa sa calatoresc inca din adolescenta, sa ma dumiresc despre vestul cainilor cu covigi in coada. Numai ca m-am casatorit cu o americanca. Si am devenit tata a doi baieti, o incomensurabila minune a existentei umane. Pentru baietii mei am ales calea Americii si m-am stabilit in California, ca sa le fiu alaturi.

Au fost momente in care mai curand as fi fugit de America, dar m-am intors mereu catre malul pacific, incurajat continuu de cresterea baietilor. Apoi de implinirile mele, profesionale si artistice.M-am americanizat, un american adoptat care inca vorbeste romaneste. Astfel, SUA m-a ales si pe mine, asa cum a mai ales milioane de emigranti.

Cum a fost experienta emigratiei? Cum ati fost primit de americani?

America nu numai ca te primeste, America si americanii iti ofera o sansa. Nu e usor sa razbesti, dar ti se ofera oportunitati. In momentul in care intelegi, ca strain emigrant, ca sistemul este flexibil, si ca nu trebuie sa speli vase ca sa ai de unde incepe, atunci usile se deschid.

Am avut avantajul limbii, fiind fluent in engleza americana. Am avut noroc de o diploma universitara recunoscuta imediat; am absolvit ca regizor Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica, un masterat echivalat. Am fost, destul de repede, asimilat de catre amicii americani si luat in considerare ca un candidat serios de catre angajatori. Numai ca niciun drum nu ducea catre Hollywood, pentru ca am totusi o farama de accent cand vorbesc, am un nume care suna destul de ciudat si, la inceputul anilor ’90, lumea filmului inca nu incuraja diversitatea.

Care a fost mai apoi parcursul dvs. personal si profesional? Predati matematica la liceu. Cum se impaca cele doua profesii?

Viata buna e scumpa in California. Si ca sa cresti doi copii, divortat fiind, si sa mentii un nivel de trai adecvat, trebuie sa castigi un ban cinstit. Fiind totusi absolvent de liceu de matematica-fizica si student exmatriculat la cerere de la constructii, m-am orientat catre o slujba curata, interesanta si banoasa. Sunt profesor de algebra la liceu de peste zece ani, am devenit licentiat in pedagogie matematica si titular pe post. Asigurata fiind viata diurna, la un nivel satisfacator, am avut flexibilitatea de a ma putea ocupa si de treaba mea. Fara profesorat, fara un venit stabil, fara o viata relaxata, Hollywood ar fi ramas doar un vis frustrant.

Reclama pe care o faceti pentru o importanta companie americana de Credit Card v-a facut celebru. Cum ati obtinut acest rol?

Pe la sfarsitul anilor ’90 m-am prezentat si eu la o proba de filmare, am fost ales intr-un grup de figuratie si m-am dus la un mare studio, gata de filmare. Mi-a displacut total acea experienta, pe care actorii o numesc “meat market” (piata de carne vie) si prin care mai toti trecem in drum spre celebritate. Nu m-am mai prezentat la probe de filmare de atunci.

Mi-am vazut de scenariile mele, de povestile mele, de parcursul sinuos de la pagina la productie de film. Printr-un complex de imprejurari, Martin Agency, agentia de publicitate care pregatea campania pentru Discover Card, a vrut neaparat un accent si o personalitate comica care sa nu fie comune (indiene, chinezesti, rusesti).

Si asa am fost invitat, pentru ca intotdeuna m-am prezentat ca roman fara nicio opreliste, la o proba de filmare. Dupa mai bine de zece ani. Am fost ales, am filmat. Timp de trei ani, reclamele pentru Discover Card m-au relansat pe orbita. Am devenit membru a sindicatului actorilor SAG-AFTRA si viata mea “de Hollywood” isi continua cursul. Niciodata nu e prea tarziu, cand ai o sansa!

Ati scris scenarii de lung metraj. Care este situatia lor?

Scenariile sunt slabiciunea mea. Ma bucur in primul rand pentru faptul ca sunt in stare sa scriu intr-o limba care nu-mi este nativa. Ma bucur ca unele dintre scenariile mele au fost, la un moment sau altul, in atentia producatorilor.

Din pacate succesul de moment nu garanteaza intrarea in productie intr-o lume hollywoodiana in care fiecare are cate un scenariu gata sa dea lovitura. Concurenta ma incita, si continui sa scriu cu aplomb.

Din punctul dvs. de vedere, sunt romanii patrioti? Ati intampinat vreodata, in calatoriile dvs., dificultati pentru ca sunteti roman?

Dupa doua decenii de America, impart romanii in doua categorii. Unii inca nu s-au trezit la realitatea americana si sunt frustrati de incapacitatea lor de a se realiza pe pamant nord-american; deci totul pute aici si vezi ce bine e la noi, in tara mama. Altii, mai bine sau mai putin bine infipti in realitatea de peste mari si tari, isi neaga orice farama de romanism si orice li se intampla printre straini e mai bine decat mizeria eterna de acasa.

Din nefericire, intelectualii de origine romana nu se prea mai incurca cu masa amorfa de noi-veniti, si comunitatea din sudul Californiei (si probabil din alte parti ale SUA) este divizata si incoerenta. Desigur, sunt multi “romani de bine” care chiar simt si cred esential in promovarea valorilor carpatice. Din pacate, vocea lor se pierde in multime.

Personal nu m-am sfiit niciodata sa ma declar sus si tare ca roman. Si nu am avut niciun moment de recul din partea localnicilor. Sigur ca e mai usor sa fii bagat in seama si validat ca emigrant roman cand esti jurnalist publicat, regizor de teatru, si actor in reclame de televiziune. Americanul e curios, si faptul ca sunt roman si am realizat cat de cat ceva il intriga, in sens pozitiv, asa ca avem ce discuta.

In Mexic, de exemplu, este un mare avantaj ca esti roman si nu “gringo”, serviciile de care beneficiezi ca roman sunt de cea mai inalta calitate, mai ales ca suntem recunoscuti si ca lasam bacsis suficient. In Canada, ca roman, nu trec zece minute pana sa intalnesti un co-national pe strada care sa-ti ofere date despre zona si sfaturi pertinente. In calatorii ne-a fost cel mai bine cand ne-am dat romani!

Ce va lipseste cel mai mult din Romania? Care este relatia dvs. cu Romania acum, cat pastrati din traditiile romanesti?

Parintii mei, Sanda si George Petrut, locuiesc in Bucuresti, si chiar daca ne-au vizitat des de-a lungul timpului, ne este mereu dor de ei. Si imi lipsesc prietenii mei, toti aceia cu care mi-am petrecut tineretile si pe care inca ii consider ca frati.

Dupa doua decenii de cand am plecat, si nu am mai fost acasa de foarte multa vreme, nu mai am o relatie cu Romania. Sper sa revin acasa, sa-mi vizitez parintii si sa-mi revad prietenii. Sper sa am ocazia sa filmez, sa lucrez in Romania – am avut cateva oferte pentru filme americane ce se se filmeaza in studiourile romanesti, dar de fiecare data a intervenit cate un ceva.

Noi vorbim romaneste in casa, inclusiv cu baietii mei Alexandru si Stefan, care desi sunt nascuti aici se descurca bine in limba strabunilor. Gurmanzi fiind, nu ne lipseste mai nimic din bucataria traditionala, mai ales de sarbatori. Si suntem mereu prezenti in mijlocul comunitatii la evenimente romanesti, la restaurantul romanesc, la concerte si spectacole romanesti.

Care sunt planurile dvs. de viitor, ce proiecte aveti? Includ acestea intoarcerea in Romania?

E foarte greu sa patrunzi in Hollywood, dar e si mai complicat sa te mentii in Hollywood. E o regula de care nu te lovesti pana cand nu ai acces la Cetatea Filmului. Stiu ca dinafara totul arata colorat in rozaliul sperantei si ca povestile si legendele imagineaza un parcurs plin de artificii. Numai ca in realitate e multa munca si asteptare. Asa ca merg cu regularitate la probe de filmare pentru film si televiziune. Mai am sansa cate unui rolisor.

Scriu alte scenarii cu povesti incredibile (asa cred eu, hahaha!) si ma prezint cuminte la intalniri cu producatori. Pentru ca mi s-a facut dor de teatru – doar sunt regizor de teatru la baza – m-am implicat de curand intr-un proiect care prinde contur. Nu am mai simtit trepidatia scenei de aproape zece ani. Important, mai ales la varsta mea, este sa nu pierd pasul. Sa ma misc firesc, privind inainte.

Pentru ca parintii nostri imbatranesc, trebuie sa gasim resursele sa fim aproape de ei. Ma gandesc cu drag ca voi reveni acasa, sa-i vad alaturi de cei dragi, si sa revad Romania, o tara innoita si plina de vibratie si efervescenta, asa cum o simt din povestile lor. Uneori visez ca bat cu pasul batranul Bucuresti, acum modern si fascinant, si ma simt invigorat si plin de energie. Asa cum eram cu ani multi in urma cand plecam de acasa.

 

sursa: ziare.com

Leave a Reply

Your email address will not be published.