Un adolescent din România, în vârstă de 15 ani, ne-a contactat pentru a ne spune povestea sa. Este unul dintre zecile de mii de copii lăsaţi în ţară de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Este un strigăt teribil de acuzare la adresa societăţii indiferente la singurătatea acestor copii maturi înainte de vreme.
«Vă scriu fiindcă aţi scris un articol despre o femeie care nu şi-a văzut fiul lăsat în România de 9 ani. Mama mea e în Italia şi nu am văzut-o de 12 ani.
Am 15 ani şi sunt emo. Trăiesc cu bunicii într-un oraş din Moldova. Poate nu vă interesează viaţa mea. Nu e importantă viaţa unui copil crescut în familia bunicilor, sunt mai interesante cazurile cu copiii din orfelinate sau luaţi de stat în Norvegia. Dar vă scriu, deşi poate nici măcar nu citiţi.
M-am născut dintr-o relaţie, bărbat/femeie. Nu s-au căsătorit fiindcă nu s-au înţeles.Am apărut şi eu în viaţa lor, fapt ce a scurtat traiul comun. Mama s-a întors la părinţii ei, tata unde a văzut cu ochii. Mai are doi băieţi din raporturi eşuate. Ultima dată l-am văzut când aveam şase ani. Mi-a spus că bunicii mă ţin pentru alocaţie.
citeste mai multe pe: gazetaromaneasca.com